N-AM DORMIT PREA MULT ŞI CRED CÂ NU ERA DECÎT VREO zece cînd m-am trezit. Am aprins o ţigară şi îndată după aceea am simţit că mi-e foame. Nu mai mîncasem nimic de la cele două chiftele pe care le înghiţisem cînd am fost la cinema la Agerstown cu Brossard şi cu Ackley. Şi asta se întîmplase de mult. Mi se părea că trecuseră vreo cincizeci de ani de atunci. Telefonul era chiar lîngă mine şi am vrut să sun să-mi trimită o gustare în cameră. Dar mi-era teamă să n-o trimită cu Maurice. Dacă vă închipuiţi că muream de dorul lui vă-nşelaţi. Aşadar, am stat în pat şi am mai fumat o ţigară. M-am gîndit s-o chem pe Jane, să văd dacă se-ntorsese acasă, şi aşa mai departe, dar nu prea aveam chef.

Pînă la urmă, am sunat-o pe Sally Hayes. Sally învăţa la pensionul Mary A. Woodruff şi ştiam că se întorsese acasă, fiindcă-mi scrisese cu cîteva săptămîni în urmă. Nu pot spune că eram mort după ea, dar o cunoşteam de ani de zile şi cu mintea mea cea proastă credeam că-i deşteaptă, pentru că ştia o grămadă de lucruri despre teatru şi piese şi litera­tură şi toate lucrurile astea. Cînd cineva ştie atît de multe despre lucrurile astea, îţi trebuie timp ca să-ţi dai seama dacă e prost sau nu. În cazul lui Sally, mi-au trebuit ani de zile ca să descopăr acest lucru. Cred că mi-aş fi dat seama mult mai repede dacă nu ne-am fi sărutat atît. Nenorocirea cu mine e că, de cîte ori fac curte unei fete, am impresia că-i deşteaptă. De fapt, între lucrurile astea nu există nici cea mai mică legătură, cu toate acestea eu continuu să judec aşa.

Deci, i-am dat un telefon. Întîi mi-a răspuns fata din casă. Pe urmă tatăl ei şi, în cele din urmă, a venit şi ea la telefon.

― Sally? i-am zis.

― Da, cine-i acolo? m-a întrebat.

Era îngrozitor de prefăcută. Şi doar îi spusesem lui taică-su cine o caută.

― Holden Caulfield. Ce mai faci?

― Holden! Da’ tu?

― Foarte bine! Ascultă, spune-mi ce-i cu tine? Vreau să spun, cum merge cu şcoala?

― Bine. Adică… ştii tu.

― Bun. Uite ce voiam să te întreb. Eşti liberă azi? E drept că-i duminică, dar chiar şi duminica există întotdeauna cîte un matineu, două. D-alea în scopuri de binefacere. Nu vrei să mergi cu mine?

― Ba da, ar fi minunat.

Minunat! Tare nu pot să sufăr acest cuvînt. Sună îngrozi­tor de fals. O clipă am fost cît pe-aci să-i spun că nu mai mergem nicăieri. Dar am continuat să stăm de vorbă, adică ea vorbea, că eu nu reuşeam să plasez nici un cuvînt. Întîi mi-a povestit de un băiat de la Harvard ― probabil un boboc, dar asta bineînţeles că nu mi-a mai spus ― care o înnebunea cu atenţiile şi-i telefona zi şi noapte ― auzi, zi şi noapte, să mor de rîs! Pe urmă mi-a spus de alt băiat, cadet la West Point, care era gata să sară în foc pentru ea. Mare lucru. I-am dat întîlnire la două, sub ceasul din holul hotelului “Biltmore”. I-am spus să nu întîrzie, fiindcă spectacolul începe probabil la două treizeci. Întîrzia întotdeauna. Apoi am pus receptorul în furcă. Mă plictisea, dar era foarte frumoasă.

După ce am stabilit să mă întîlnesc cu Sally, m-am dat jos din pat, m-am îmbrăcat şi mi-am făcut valiza. Totuşi, înainte de a ieşi din cameră, m-am uitat o clipă pe fereastră, să văd ce mai fac perverşii de vizavi, dar aveau toţi storurile trase. Dimineaţa erau cît se poate de pudici şi de modeşti. Pe urmă, am coborît cu ascensorul şi am achitat nota la recep­ţie. Pe Maurice nu l-am văzut pe nicăieri. De altfel, nici nu mi-am pierdut vremea să caut o asemenea lepădătură.

Am ieşit şi am luat un taxi, dar n-aveam nici cea mai vagă idee unde să mă duc. Nici n-aveam unde. Era abia duminică. Acasă nu mă puteam duce pînă miercuri sau, în orice caz, pînă marţi. Şi n-aveam nici un chef să mă duc la alt hotel, să vină unul să-mi facă creierii pilaf. Aşa că i-am spus şoferului să mă ducă la Grand Central Station. Era lîngă hotelul “Biltmore”, unde trebuia să mă întîlnesc la două cu Sally, şi m-am gîndit să dau valizele să mi le pună într-o casetă mare de fier, de la care îţi dă o cheie ― şi pe urmă să mă duc să mănînc ceva. Mi-era cam foame. În timp ce eram în taxi, mi-am scos portofelul şi mi-am numărat banii. Nu mai ţin minte exact cît îmi rămăsese, dar nu era în nici un caz o avere. În două săptâmîni amărîte, cheltuisem o sumă cu care ai fi putut răscumpăra un rege. Zău că da. De fapt, sînt înfiorător de mînă-spartă. Şi ce nu cheltuiesc, pierd. De cele mai multe ori, aproape că uit să iau restul la bar sau la restaurant, sau mai ştiu eu ce. Pe părinţii mei asta-i înnebu­neşte. Într-un fel, îi înţeleg. Tata-i foarte bogat, nu ştiu exact cît cîştigă ― că nu discută niciodată cu mine despre asta ―, dar îmi închipui că destul de mult. E consilierul juridic al unei corporaţii. Ăştia-s băieţi care cîştigă bani cu carul. Şi mai e un motiv pentru care cred că are bani ― finanţează mereu spectacole pe Broadway. Dar piesele cad, şi mama se înfurie groaznic de fiecare dată cînd tata bagă bani într-un specta­col. De cînd s-a prăpădit frate-meu Allie, mama se simte cam prost cu sănătatea. E foarte nervoasă. Ăsta-i încă un motiv pentru care mi-era groază să-i spun că mă dăduseră din nou afară.

După ce-am băgat valizele într-o casetă de fier, la gară, am intrat la bufet să mănînc ceva. Am luat o gustare, foarte substanţială pentru mine ― o oranjadă, ochiuri cu slănină, pîine prăjită şi cafea. De obicei, nu beau decît o oranjadă. Nu sînt ceea ce se cheamă un mîncăcios. Zău că nu. D-asta sînt ca un ţîr. La drept vorbind, ar trebui să ţin regim şi să mănînc o grămadă de făinoase şi alte porcării d-astea care te îngraşă, dar nici nu mă gîndesc. De obicei, cînd nu sînt acasă, nu mănînc decît un sandviş cu şvaiţer şi un pahar cu lapte şi cafea de malţ. Nu prea e cine ştie ce, dar laptele ăsta cu malţ conţine o grămadă de vitamine. H.V. Caulfield. Holden Vitamină Caulfield.

În timp ce mîncam ochiurile, au intrat două călugăriţe cu geamantane şi s-au aşezat lîngă mine la bar. Văzîndu-le, m-am gîndit că se mută la vreo altă mînăstire sau ceva de felul ăsta şi aşteaptă trenul. Nu ştiau ce naiba să facă cu geamantanele, aşa că le-am dat o mînâ de, ajutor. Erau geamantane din alea ordinare ― imitaţie de piele, sau aşa ceva. Ştiu că n-are nici o importanţă, dar mie tare nu-mi place cînd cineva are geamantane ordinare. Ştiu că sună groaznic, dar sînt în stare să urăsc un om de la prima vedere dacă are geamantane ieftine. Mi s-a întîmplat odată ceva cînd eram la Elkton Mills, de care n-am uitat nici azi. Am locuit cîtva timp în aceeaşi cameră cu un băiat, unul Dick Slagle, care avea nişte geamantane foarte ordinare şi, în loc să le ţină pe poliţă, le ascundea sub pat, ca să nu le vadă cineva lîngă ale mele. Asta mă întrista cumplit, şi-mi venea să le arunc pe fereastră sau mai ştiu eu ce sau, la urma urmei, să fac schimb cu dînsul. Ale mele, care fuseseră cumpărate la “Mark Cross”, erau de box veritabil şi aveau fel de fel de rahaturi d-astea şi trebuie să fi costat bani buni. Dar s-a întîmplat un lucru ciudat. În cele din urmă, pentru ca Slagle să nu mai aibă complexe de inferioritate, am pus geaman­tanele mele sub pat în loc să le pun pe poliţă. Şi ştiţi ce-a făcut atunci? A doua zi după ce pusesem geamantanele sub pat, le-a scos şi le-a pus la loc pe poliţă. Şi ştiţi de ce a făcut asta? Mi-a trebuit cîtva timp să descopăr. A făcut-o pentru că voia să se creadă că geamantanele mele ar fi ale lui. Zău că da. Era un tip foarte ciudat în privinţa asta. Uite, de pildă, îşi bătea mereu joc de ele, adică de geamantanele mele. Spunea că sînt prea noi, prea burgheze. Ăsta era cuvîntul lui preferat. Îl auzise undeva sau îl găsise în vreo carte. Tot ce aveam eu era burghez. Îngrozitor de burghez. Pînă şi stiloul meu era burghez. Îmi cerea mereu să i-l împrumut, dar cu toate astea era burghez. Am fost colegi de cameră doar două luni, apoi am cerut amîndoi să ne despartă. Dar partea nostimă e că, după ce ne-am despărţit, îi duceam cîteodată dorul fiindc-avea un nemaipomenit simţ al umorului şi uneori, cînd stăteam împreună, ne distram grozav. Nu m-aş mira să-mi fi dus şi el dorul. La început, spunea doar în glumă că lucrurile mele sînt burgheze, şi mie puţin îmi păsa de fapt, avea oarecare haz. Apoi, după un timp, mi-am dat seama că nu mai glumeşte. Adevărul e că-i foarte greu să locuieşti cu altul în cameră cînd ai geamantane mult mai fine ca ale lui ― cînd ale tale sînt într-adevăr de calitate bună, şi ale lui nu-s. Ai crede că, dacă-i deştept şi aşa mai departe şi are simţul umorului, puţin îi pasă care sînt mai bune. Şi totuşi, îi pasă. Zău că-i pasă. Ăsta-i şi unul din motivele pentru care m-am mutat cu măgarul şi cretinul de Stradlater. Cel puţin geamantanele lui erau tot atît de bune ca ale mele.

Stăteam deci lîngă cele două călugăriţe şi, după un timp, am intrat în vorbă cu ele. Cea de lîngă mine avea un coşuleţ de paie, din alea în care fetele din Armata Salvării şi călugăriţele obişnuiesc să strîngă bani în preajma Crăciu­nului. Le întîlneşti pe la colţuri de stradă şi mai ales pe Fifth Avenue, în faţa magazinelor universale, şi aşa mai departe. Oricum, vecina mea a scăpat coşuletul pe jos şi eu m-am aplecat să-l ridic. Am întrebat-o dacă strînge bani pentru scopuri de binefacere şi mi-a răspuns că nu. Coşul nu încăpuse în geamantan, aşa că-l ducea în mînă. Zîmbetul ei era destul de atrăgător. Avea nasul mare şi ochelari cam urîţi, cu un fel de ramă de metal, dar avea o faţă foarte blîndă.

― Voiam să spun că dacă făceaţi colectă aş fi putut să contribui şi eu cu ceva. Luaţi totuşi banii şi, cînd va fi cazul, adăugaţi-i la ceilalţi.

― Vai, ce drăguţ din partea dumitale, mi-a spus cea cu coşuleţul, în timp ce cealaltă, prietena ei, se uita la mine.

Pînă atunci citise o cărticică neagră, sorbind din cafea. Cartea semăna a Biblie, numai că era cam subţire. Dar semăna totuşi a Biblie. Nu consumaseră nici una, nici alta decît o cafea cu pîine prăjită. Asta m-a întristat. Nu-mi place să mănînc ouă cu slăninuţă, şi altul lîngă mine să bea doar cafea şi să mănînce pîine prăjită.

Le-am dat zece dolari pentru scopurile lor de binefacere. Au primit banii, dar m-au întrebat de o mie de ori dacă sînt sigur că mă pot lipsi de ei şi tot soiul de lucruri d-astea. Le-am spus c-am bani destui la mine, dar am impresia că nu prea m-au crezut. În cele din urmă, i-au luat însă. Mi-au mulţumit amîndouă atît de mult, încît începusem să mă simt prost. Am schimbat vorba, abordînd teme mai generale şi întrebîndu-le unde se duc. Mi-au spus că sînt învăţătoare, că tocmai veniseră de la Chicago şi că vor preda la o şcoală cle­ricală pe Strada 168 sau 186 sau mai ştiu eu ce altă stradă, la mama dracului, în partea de nord a oraşului. Cea de lîngă mine, care purta ochelari cu rame de fier, mi-a spus că preda engleza şi că prietena ei preda istoria şi constituţia ameri­cană. Şi atunci, ca un măgar ce sînt, am început să mă întreb ce o fi gîndind cea de lîngă mine, care preda engleza ― ea fiind călugăriţă si aşa mai departe ― atunci cînd citea anumite cărţi obligatorii de literatură engleză. Nu mă gîndeam numai la cele propriu-zis deşucheate, ci la cele în care era vorba de amor, şi aşa mai departe. Uite, de pildă, Eustacia Vye, din Reîntoarcerea pe meleagurile natale de Thomas Hardy, nu era cine ştie ce păcătoasă sau mai ştiu eu ce, dar, oricum, chiar şi aşa, tot nu poţi să nu te întrebi ce crede o călugăriţă cînd citeşte despre biata Eustacia. Dar bineînţeles că n-am întrebat-o nimic. Singurul lucru pe care l-am spus a fost că engleza e materia la care sînt eu cel mai tare.

― Serios? vai, ce bine-mi pare! mi-a spus cea cu ochelari, care preda engleza. Ce-ai citit anul ăsta? M-ar interesa foarte mult să ştiu.

Zău că era simpatică.

― Păi, mai tot anul i-am studiat pe anglo-saxoni. Beowulf şi Grende şi Lord Randal, fiul meu şi toate cele­lalte. Dar, din cînd în cînd, trebuia să mai citim şi altfel de cărţi, pentru cultura generală. Am citit Reîntoarcerea pe meleagurile natale de Thomas Hardy şi Romeo şi Julieta şi Iuliu…

― A, Romeo şi Julieta! Ce frumos! Ţi-a plăcut?

Zău că nu vorbea ca o călugăriţă.

― Da. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult. Au fost cîteva lucruri ici-colo care mi-au plăcut mai puţin, dar, în general, e foarte emoţionant.

― Ce nu ţi-a plăcut? Nu-ţi aminteşti?

La drept vorbind, era cam delicat să discuţi despre Romeo şi Julieta cu ea. Vreau să spun că pe alocuri piesa este destul de indecentă, şi dînsa era călugăriţă, dar, mă rog, mi-a cerut să vorbesc, aşa c-am discutat un timp despre piesă.

― Ştiţi, de fapt, nu prea mă-nnebunesc după Romeo şi Julieta, i-am zis, adică îmi plac ei, dar… nu ştiu. Uneori devin de-a dreptul enervanţi…. Vreau să spun că mi-a părut mult mai rău cînd a murit Mercuţio decît cînd au murit Romeo şi Julieta. La drept vorbind, mie Romeo nici nu-mi place după ce moare Mercuţio, străpuns de spada tipului ăluia ― vărul Julietei ― cum îl cheamă?

― Tybalt.

― Da, Tybalt, am încuviinţat eu. Mereu uit cum îl cheamă. Vina e a lui Romeo. Vreau să spun că el, adică Mercuţio, mi-a plăcut cel mai mult din toată piesa. Nu ştiu exact de ce. Totuşi, Montague-ii şi Capuleţii sînt foarte bine ― mai ales Julieta ―, dar Mercuţio… nu ştiu cum să spun… Era foarte deştept şi plin de haz, şi tot la un loc. Pe mine mă înfurie grozav cînd un om, mai ales cînd e deştept şi are haz şi o grămadă de calităţi, moare din vina altuia. Romeo şi Julieta cel puţin mor din vina lor.

― La ce şcoală înveţi? m-a întrebat.

Pesemne că voia să schimbe subiectul.

I-am spus că-nvăţ la Pencey. Auzise de Pencey. Mi-a spus că-i o şcoală foarte bună. Am lăsat-o să spună. Apoi, cealaltă călugăriţă, cea care preda istoria şi constituţia, a spus c-ar fi timpul să plece. Am luat nota şi am vrut să plătesc ceea ce consumaseră, dar nu m-au lăsat. Cea cu ochelari mi-a spus să-i dau nota înapoi.

― Ai fost mai mult decît generos, mi-a spus. Eşti un băiat foarte drăguţ.

Zău că era simpatică. Mi-aducea puţin aminte de mama lui Ernest Morrow, pe care o întîlnisem în tren. Mai ales cînd zîmbea.

― Ne-a făcut mare plăcere să stăm de vorbă cu dum­neata, mi-au spus.

Le-am răspuns că şi mie-mi făcuse plăcere să stau de vorbă cu ele şi să nu credeţi că minţeam. Dar cred că mi-ar fi făcut şi mai mare plăcere dacă nu mi-ar fi fost teamă tot timpul c-or să mă întrebe dacă-s catolic. Aşa sînt catolicii, încearcă totdeauna să afle dacă eşti şi tu catolic. Mie asta mi se întîmplă foarte des, poate pentru că numele meu de fami­lie e irlandez, şi majoritatea celor care sînt de origine irlan­deză sînt catolici. De fapt, tata a fost, cîndva, catolic, numai că s-a lăsat cînd s-a însurat cu mama. Dar catolicii vor să afle dacă eşti catolic, chiar dacă nu-ţi cunosc numele de familie. Cînd eram la Whooton, am făcut cunoştinţă cu un băiat care era catolic, unul Louis Shaney. Fusese primul băiat cu care făcusem cunoştinţă acolo. Stătusem unul lîngă altul pe scaun în faţa infirmeriei, în prima zi de şcoală. Aşteptînd să ne vină rîndul la vizita medicală, intrasem în vorbă şi începusem să discutăm despre tenis. Pe amîndoi ne pasiona tenisul. Mi-a spus că se duce în fiecare vară la campionatele naţionale de la Forest Hills. I-am spus că şi eu mă duc, şi pe urmă am discutat o grămadă despre anumiţi jucători de clasă. Pentru un puşti de vîrsta lui ştia foarte multe despre tenis. Zău că ştia. Apoi, după un timp, în mijlocul discuţiei, m-a întrebat:

― Nu cumva ai observat unde e catedrala catolică din oraş?

După felul cum pusese întrebarea am priceput că, de fapt, încerca să afle dacă sînt catolic sau nu. Zău că da. Nu c-ar fi avut prejudecăţi sau mai ştiu eu ce, dar voia să ştie. Îi făcuse plăcere să discute cu mine despre tenis şi toate cele, dar era clar că i-ar fi făcut şi mai mare plăcere dac-ar fi aflat că sînt catolic şi aşa mai departe. Genul ăsta de lucruri mă scoate din minţi. Nu vreau să spun că ne-a omorît discuţia, sau mai ştiu eu ce ― nu ―, dar nici bine nu i-a făcut. D-asta am fost mulţumit că cele două călugăriţe nu m-au întrebat dacă-s catolic. Dacă m-ar fi întrebat asta, n-ar fi omorît discuţia, dar ar fi schimbat cursul. Nu vreau să spun cu asta că-i condamn pe catolici. Nici gînd. Dac-aş fi catolic, poate c-aş fi şi eu curios ca ei. Dacă vreţi, într-un fel treaba asta e puţin ca povestea cu geamantanele de care v-am spus. Stin­ghereşte desfăşurarea normală a discuţiei. Doar atît.

Cînd s-au ridicat să plece, mi-am dat în petic şi am făcut ceva foarte nepoliticos. Fumam, şi cînd m-am ridicat să-mi iau rămas bun de la ele le-am suflat din greşeală fumul în nas. N-am făcut-o într-adins, totuşi am făcut-o. M-am scuzat ca un nebun. Au fost cît se poate de drăguţe şi de amabile, dar, oricum, a fost un moment foarte penibil.

După ce au plecat, a început să-mi pară rău că le dădu­sem numai zece dolari pentru colectă. Dar aveam întîlnire să merg la un matineu cu Sally Hayes şi trebuia să păstrez nişte bani pentru bilete şi tot restul. Totuşi, mi-a părut rău. Lua-i-ar naiba de bani. Întotdeauna ajungi să-ţi pierzi buna dispoziţie din pricina lor.

DUPĂ CE A PLECAT SUNNY, AM RĂMAS UN TIMP ÎN FOTOLIU şi am fumat vreo două ţigări. Afară începuse să se facă ziuă. Mamă, ce nenorocit eram. Nici nu vă închipuiţi ce tristeţe mă apucase. Şi atunci ştiţi ce-am făcut? Am început să vorbesc aşa, de unul singur, închipuindu-mi că vorbesc cu Allie. Aşa fac uneori cînd sînt foarte amărît. Şi îi tot spun să se ducă acasă, să-şi ia bicicleta şi să m-aştepte în faţa casei lui Bobby Fallon. Bobby Fallon locuia destul de aproape de noi, cînd stăteam în Maine acum nu ştiu cîţi ani. În orice caz, uite ce s-a întîmplat: Într-o zi, Bobby şi cu mine trebuia să mergem cu bicicleta la Lake Sedebego. Voiam să ne luăm şi de mîncare şi puştile cu capse şi tot ― eram mici şi credeam că putem împuşca ceva cu ele. În orice caz, Allie m-a auzit vorbind cu Bobby şi ne-a spus că vrea şi el să meargă, dar eu nu l-am lăsat. I-am spus că-i prea mic. Aşa că, uneori, cînd mi se întîmplă să fiu foarte trist, îi spun cu glas tare: “Bine. Du-te acasă, ia-ţi bicicleta şi aşteaptă-mă în faţa casei lui Bobby. Grăbeşte-te!” Nu vreau să spun că nu-l luam cu mine cînd mă duceam undeva. Îl luam. Însă în ziua aceea nu l-am luat. Dar nu s-a supărat ― nu se supăra niciodată. Numai că eu tot mi-aduc aminte de întîmplarea asta cînd sînt cu moralul foarte jos.

În cele din urmă însă, m-am dezbrăcat şi m-am băgat în pat. După ce m-am băgat în pat, m-am gîndit să-mi fac rugăciunea, şi aşa mai departe, dar n-am fost în stare. Nu pot să mă rog oricînd vreau. În primul rînd, fiindcă sînt un fel de ateu. Îmi place Cristos, dar nu prea mă înnebunesc după celelalte poveşti din Biblie. De pildă, Apostolii. Dacă vreţi să ştiţi, mă enervează îngrozitor. După ce s-a prăpădit Isus, s-au purtat mai bine, dar cît timp a trăit i-au folosit cît i-ar fi folosit o gaură-n cap. L-au tras tot timpul pe sfoară. Aproape că nu există personaj în Biblie care să nu-mi placă mai mult decît Apostolii. Dacă vreţi să ştiţi, mie, din Biblie, după Cristos cel mai mult îmi plăcea demonizatul ăla care trăia în peşterile de îngropăciune şi care se tot izbea cu pietre. Nenorocitul ăla îmi place de zece ori mai mult decît toţi Apostolii la un loc. Cînd învăţam la Whooton, era un băiat, unul Arthur Childs, care stătea pe acelaşi culoar cu mine şi cu care mă certam mereu în legătură cu asta. Childs ăsta era quaker, şi aşa mai departe, şi citea Biblia de dimineaţa pînă seara. Era un puşti de treabă şi îmi plăcea, dar părerile noastre despre lucrurile din Biblie, şi mai ales despre Apostoli, se deosebeau ca de la cer la pămînt. Îmi tot spunea mereu că, dacă nu-i iubesc pe Apostoli, înseamnă că nu-l iubesc nici pe Cristos, şi aşa mai departe. Spunea că, din moment ce-i alesese Cristos, trebuie să-i iubim şi noi. Şi eu îi răspundeam că ştiu că i-a ales El, dar că-i alesese la întîmplare. N-avusese timp să umble prea mult şi să analizeze pe toată lumea. I-am spus că nu-l condamn pe Isus. De fapt, nu era vina Lui dacă n-avusese timp să-i verifice. Mi-aduc aminte că l-am întrebat pe Childs dacă crede că Iuda ― ăla de-l trădase pe Cristos ― a nimerit în iad după ce s-a sinucis. Childs mi-a răspuns că e sigur de asta. Şi tocmai aici nu eram de acord cu el. I-am spus că fac prinsoare pe o mie de dolari că Cristos nu l-ar fi trimis pe Iuda în iad. Dac-aş avea o mie de dolari, aş face prinsoare şi azi. Apostolii, da, sînt convins că l-ar fi trimis în iad ― cît ai clipi din ochi ―, dar Cristos nu, aş putea pune mîna-n foc că nu. Childs mi-a spus atunci că nenorocirea e că nu mă duc niciodată la biserică. Şi ce-i drept, e drept, nu mă duc. În primul rînd, pentru că părinţii mei au religii deosebite, şi pe urmă, pentru că noi, toţi copiii din familie, sîntem atei. Dacă vreţi să ştiţi, eu pe pastori nu pot să-i văd în ochi. Toţi pastorii de prin şcolile pe unde am învăţat, cînd ţineau predici, aveau voci îngrozitor de cucernice. Şi mie tare mi-e silă de asta. Nu înţeleg de ce naiba nu vorbesc ca oamenii. Par atît de falşi cînd vorbesc.

În orice caz, cînd m-am culcat, n-am reuşit să mă rog nici măcar un pic. Ori de cîte ori începeam cîte o rugăciune, mi-aduceam aminte de Sunny cum îmi spusese că sînt un puchinos. În cele din urmă, m-am ridicat în capul oaselor şi am mai fumat o ţigară. Avea un gust infect. De cînd plecasem de la Pencey, cred că fumasem vreo două pachete.

Şi în timp ce stăteam aşa şi fumam, am auzit o bătaie în uşă. În sinea mea speram că nu bate la mine, deşi îmi dădeam foarte bine seama că bătuse la uşa mea. Nu ştiu cum de mi-am dat seama, dar mi-am dat. Am ştiut şi cine e. Am un al şaselea simţ.

― Cine e acolo? am întrebat.

Eram destul de speriat. Sînt foarte laş cînd e vorba de situaţii d-astea.

Nu mi-a răspuns nimeni. Dar din nou a bătut la uşă. Mai tare.

În cele din urmă, m-am ridicat din pat, în pijama, şi am deschis. Nici măcar n-a fost nevoie să aprind lumina, căci se făcuse ziuă. În uşă stăteau Sunny şi Maurice, liftierul cel bubos.

― Ce s-a întîmplat? Ce vreţi? i-am întrebat.

Mamă, ce-mi tremura vocea.

― Mai nimic, îmi răspunse Maurice. Cinci dolari.

Vorbea pentru amîndoi. Sunny stătea lîngă el cu gura căscată.

― I-am plătit. I-am dat cinci dolari. N-ai decît s-o întrebi, i-am zis.

Mamă, ce-mi mai tremura vocea!

― E zece dolari, şefule! Doar ţi-am spus! Zece, o dată, şi cinşpe, o noapte. Doar ţi-am spus!

― Nu, nu aşa mi-ai spus. Mi-ai spus cinci dolari o dată. E adevărat că mi-ai spus cincisprezece pînă la prînz. Dar te-am auzit clar cînd ai spus că…

― Lasă-ne să intrăm, şefule.

― Pentru ce? l-am întrebat.

Doamne, biata mea inimă bătea să-mi spargă pieptul. Măcar de-aş fi fost îmbrăcat! E îngrozitor să fii în pijama într-o situaţie ca asta.

― Hai, şefule, să terminăm odată, mi-a spus Maurice.

Apoi m-a împins cu laba lui împuţită. Cît pe-aci să cad peste scuipătoare. Era cît o matahală, porcu’. În clipa urmă­toare, m-am trezit cu amîndoi în mijlocul camerei. Se purtau de parcă hotelul ăsta blestemat ar fi fost proprietatea lor. Sunny s-a aşezat pe pervazul ferestrei, iar Maurice s-a aşezat în fotoliul cel mare şi şi-a descheiat gulerul ― purta uniforma de liftier. Mamă, ce nervos eram!

― Hai, şefule, scoate banii, că trebuie să mă întorc la lucru.

― Ţi-am spus de cel puţin zece ori că nu-ţi datorez nici un cent. I-am dat fetei cei cinci dolari care…

― Lasă barba! Scoate banii.

― De ce să-i mai dau încă cinci dolari? i-am spus.

Vocea mi se gîtuise aproape de tot.

― Încerci să mă jecmăneşti.

Maurice îşi descheie vestonul uniformei de sus pînă jos. Pe dedesubt nu avea decît un guler detaşabil, dar fără că­maşă, fără nimic. Avea un pîntec mare, umflat şi păros.

― Nimeni nu încearcă să te jecmănească, mi-a spus. Scoate banii, şefule!

― Nu.

Auzind asta, Maurice se ridică de pe fotoliu şi veni către mine. Arăta ca un om foarte, foarte obosit sau foarte, foarte plictisit. Doamne, ce frică mi-era. Mi-aduc aminte că parcă stăteam cu braţele încrucişate. Cred că n-ar fi fost atît de îngrozitor dac-aş fi fosf îmbrăcat, în loc să fiu în pijamaua aia afurisită.

― Scoate banii, şefule, mi-a zis cînd a ajuns lîngă mine.

Asta-i tot ce ştia să spună. “Scoate banii, şefule!” E clar: era cretin.

― Nu.

― Şefule, ai să mă sileşti să te iau mai tare. N-aş fi vrut, dar n-am încotro, mi-a zis. Ne datorezi cinci dolari.

― Nu vă datorez nimic, i-am răspuns. Iar dacă mă atingi, urlu de scol tot hotelul. Pe toţi îi scol. Şi poliţia, şi restul.

Vocea-mi tremura ca naiba.

― Dă-i drumul, urlă cît te ţine gura. De ce nu urli? mă sfida Maurice. Vrei să afle părinţii c-ai petrecut noaptea cu o curvă? Un băiat de familie ca tine?

În felul lui, era destul de şiret, nemernicul. Zău că era.

― Lasă-mă-n pace. Dac-ai fi spus zece era altceva. Dar mi-ai spus clar că…

― Ai de gînd să ne dai banii sau nu?

Mă înghesuia în uşa aceea blestemată. Aproape că mă acoperise cu pîntecele lui păros şi scîrbos.

― Lasă-mă-n pace. Căraţi-vă dracului de aici! i-am zis.

Continuam să stau cu braţele încrucişate. Doamne, ce neisprăvit eram.

Sunny, care pînă atunci tăcuse, deschise şi ea gura:

― Ascultă, Maurice, vrei să-ţi aduc portofelul lui? E chiar acolo pe cum-îi-zice…

― Daa, adu-l!

― Nu te atinge de portofelul meu!

― L-am şi luat, a exclamat Sunny, fluturindu-mi în faţă o hîrtie de cinci dolari. Vezi? n-am luat decît cei cinci dolari pe care mi-i datorezi, nu sînt hoaţă.

Şi deodată, am început să plîng. Aş fi dat orice să nu plîng, dar nu m-am putut ţine.

― Nu, nu sînteţi hoţi, am zis, numai că-mi furaţi cinci…

― Taci, mi-a zis Maurice, dîndu-mi un brînci.

― Lasă-l în pace! interveni Sunny. Hai să plecăm! Am luat banii pe care ni-i datora, aşa că, hai să mergem! Hai, vino!

― Vin, zise Maurice.

Dar nu pleca deloc.

― Vorbesc serios, Maurice. Lasă-l în pace.

― Da’ ce! Îi fac eu ceva? spuse el cît se poate de ne­vinovat.

Şi pe urmă ştiţi ce-a făcut? Mi-a dat un bobîrnac peste pijama, n-am să vă spun unde, dar m-a durut îngrozitor. I-am spus că-i un cretin împuţit şi ticălos.

― Ce-ai spus? m-a întrebat atunci, ducînd mîna la ureche, de parc-ar fi fost surd. Ce-ai spus că sînt?

Continuam să plîng. Eram groaznic de furios şi de enervat.

― Eşti un cretin împuţit, i-am zis. Un cretin şi un pungaş, şi în doi ani ai s-ajungi numai piele şi os şi ai să opreşti oamenii pe stradă, să le ceri de pomană. Ai să-ţi ştergi mucii pe haina ta împuţită şi jegoasă şi ai să…

Atunci m-a atins, nici măcar n-am încercat să mă dau la o parte sau să mă feresc, n-am mai simţit decît lovitura groza­vă pe care mi-o dăduse în burtă.

Nu mi-am pierdut cunoştinţa sau mai ştiu eu ce, fiindcă-mi aduc aminte că de pe podea m-am uitat după ei şi i-am văzut ieşind şi închizînd uşa în urma lor. Am rămas destul de multă vreme pe jos, aşa cum s-a întîmplat cînd cu Stradlater. Numai ca de astă dată am crezut că mor. Zău că da. Aveam impresia că mă înec sau, mă rog, ceva asemănător. Neno­rocirea era că abia puteam să răsuflu. Cînd, în cele din urmă, m-am ridicat, m-am dus spre baie încovoiat de durere şi ţinîndu-mă cu mîinile de burtă.

Dar sînt într-o ureche. Pe Dumnezeul meu că sînt. Ducîndu-mă spre baie, am început să simulez c-aş avea un glonte în stomac. Mă împuşcase Maurice şi mă duceam acum la baie, să trag un gît de whisky sau de altceva, ca să-mi poto­lească nervii şi să prind putere să intru serios în acţiune. Mă vedeam ieşind din baia aceea păcătoasă, îmbrăcat, cu revolverul în buzunar, clătinîndu-mă puţin pe picioare. Apoi, n-aş fi luat ascensorul, aş fi coborît pe scară. M-aş fi ţinut de balustradă şi din cînd în cînd mi-ar fi picurat sînge din colţul gurii. Aş fi coborît cîteva etaje ― ţinîndu-mă de burtă şi cu sîngele curgîndu-mi şiroaie ―, apoi aş fi chemat ascensorul. Şi cînd Maurice ar fi deschis uşa, ar fi dat cu ochii de mine, ar fi văzut revolverul din mîna mea şi ar fi început să urle cu vocea lui stridentă să-l las în pace. Dar tot l-aş fi împuşcat. Şase gloanţe drept în pîntecele lui umflat şi păros. Pe urmă, aş fi aruncat revolverul în puţul ascensorului ― după ce aş fi şters toate amprentele, şi aşa mai departe. Apoi m-aş fi tîrît îndărăt în cameră şi i-aş fi telefonat lui Jane şi ea ar fi venit să-mi panseze rana. O şi vedeam ţinîndu-mi ţigara să fumez, în timp ce sîngele mi-ar fi curs şiroaie, şi aşa mai departe.

Ah! filmele astea blestemate. Sînt în stare să te nenoro­cească. Zău că da. Vorbesc serios.

Am stat în baie aproape un ceas. Am făcut un duş, şi aşa mai departe. Apoi m-am întors în cameră şi m-am băgat în pat. Mi-a trebuit foarte mult timp pînă s-adorm ― nici măcar nu eram obosit ―, dar, în cele din urmă, tot am aţipit. De fapt, ceea ce doream atunci era să mă sinucid. Îmi venea să mă arunc pe fereastră. Şi probabil că m-aş fi aruncat dac-aş fi fost sigur c-are să mă acopere cineva îndată ce voi ajunge jos. N-aş fi vrut ca nişte tîmpiţi de gură-cască să se zgîiască la mine, în timp ce-aş fi zăcut acolo plin de sînge.

M-AM ÎNTORS PE JOS LA HOTEL. PATRUZECI ŞI UNA DE STRĂZI. O plăcere! Şi să nu credeţi c-am luat-o pe jos fiindcă aveam chef să umblu, sau mai ştiu eu ce. Nu voiam să mă mai urc în taxi. Uneori te apucă sila de taxiuri, aşa cum te apucă sila de ascensoare. Şi simţi deodată nevoia să mergi pe jos, oricît de departe te-ai duce sau oricît de sus te-ai urca. Pe vremea cînd eram puşti, mi se întîmpla foarte des să urc pe jos douăsprezece etaje pînă la apartamentul nostru. Două­sprezece etaje.

Nici nu se mai vedea că ninsese. Nu era aproape nici un pic de zăpadă pe trotuar. Dar era ger, aşa că mi-am scos din buzunar şapca roşie de vînătoare şi mi-am pus-o pe cap fără să-mi pese cum arăt. Am lăsat chiar şi clapele peste urechi. Tare aş fi vrut să ştiu cine-mi şterpelise mănuşile la Pencey, că-mi îngheţaseră mîinile de tot. Nu c-aş fi făcut mare lucru dac-aş fi ştiut. Sînt un tip foarte laş. Fac tot ce pot ca să nu se vadă, dar sînt laş. Uite, de pildă, dac-aş fi descoperit cine-mi furase mănuşile, probabil că m-aş fi dus în camera hoţului şi i-aş fi spus: “Ce-ar fi să-mi dai mănuşile înapoi?” Şi hoţul care le furase ar fi spus, probabil, cu o voce cît se poate de nevinovată: “Care mănuşi?” Şi atunci ştiţi ce aş fi făcut? M-aş fi dus, probabil, la dulapul lui şi-aş fi găsit mănuşile. Ascunse undeva în nişte afurisiţi de galoşi sau într-altă parte. Le-aş fi scos, le-aş fi arătat tipului şi aş fi spus: “Vrei să spui că astea sînt mănuşile tale?” Şi hoţul mi-ar fi aruncat o privire mieroasă, care s-ar fi vrut plină de nevi­novăţie, şi ar fi spus: “N-am văzut mănuşile astea în viaţa mea. Dacă-s ale tale, ia-le. N-am nevoie de scîrbele astea.” Şi pe urmă probabil c-aş fi stat acolo încă cinci minute cu mănuşile alea blestemate în mînă şi cu sentimentul că ar fi trebuit să-i dau un pumn, să-i mut falca. Numai că n-aş fi avut curajul s-o fac. Aş fi stat acolo ca un prost, străduindu-mă să par puternic. Şi, în loc să-i ard una să mă ţină minte, i-aş fi spus, poate, ca să-l enervez, ceva foarte usturător şi plin de dispreţ. În orice caz, să admitem că i-aş fi spus ceva foarte usturător şi plin de dispreţ, probabil că s-ar fi ridicat, s-ar fi apropiat de mine şi mi-ar fi spus: “Ascultă, Caulfield, vrei să spui că sînt hoţ?” Şi atunci, în loc să-i spun: “Ai dreptate, eşti un hoţ, un măgar şi un împuţit”, nu i-aş fi spus probabil decît: “Ştiu un singur lucru, că mi-am găsit afurisitele alea de mănuşi în galoşii tăi”. Şi tipul şi-ar fi dat imediat seama că n-am de gînd să-l mardesc şi probabil c-ar fi spus: “Ascultă, să fim clari. Ai spus că sînt hoţ sau nu?” Şi atunci, probabil c-aş fi spus: “Nimeni n-a pronunţat cuvîntul hoţ. Ştiu doar că mi-am găsit mănuşile în galoşii tăi nenorociţi.” Şi asta ar fi putut să meargă aşa ore în şir. Pînă la urmă, aş fi ieşit din cameră fără să-i dau nici măcar un pumn, şi probabil că m-aş fi dus jos, la spălător, unde aş fi fumat pe ascuns o ţigară şi aş fi încercat în faţa oglinzii să iau un aer dur. În orice caz, la asta m-am gîndit tot drumul pînă la hotel. N-are nici un haz să fii laş. Dar poate că nu sînt chiar sută la sută laş. Nu ştiu. Cred că sînt laş doar într-o anumită măsură, fiind un tip căruia puţin îi pasă dacă-şi pierde mănuşile. Din păcate, nu sînt rău de pagubă şi asta, cînd eram puşti, o înnebunea pe mama. Unii caută zile întregi cîte un lucru pe care l-au pierdut. Cred că n-am avut niciodată nimic la care să ţin atît de mult, încît, dacă l-aş pierde, să-mi pară într-adevăr rău. Poate că de asta nu sînt laş decît într-o anumită măsură. Dar asta nu-i o scuză. Zău că nu. De fapt, trebuie să nu fii laş deloc. Dacă e cazul şi ai poftă să-l poc­neşti pe unul, trebuie s-o faci. Dar eu nu pot. Mai degrabă i-aş da unuia brînci pe fereastră sau i-aş tăia capul cu toporul decît să-l pocnesc peste moacă. Nu pot suferi să mă bat. Nu mă supără atît să încasez ― deşi bineînţeles că nu-mi face plăcere ―, dar ce mă sperie cînd mă bat, e mutra tipului. Nu pot suporta să mă uit la mutra celuilalt, asta-i nenorocirea mea. Dacă ne-ar lega cineva pe amîndoi la ochi, sau mai ştiu eu ce, ar mai merge. Cînd stai şi te gîndeşti bine, e o laşitate cam ciudată, dar tot laşitate e. Să nu credeţi că mă amăgesc. Cu cît mă gîndeam mai mult la mănuşile şi la laşitatea mea, cu atît mă întristam mai tare, aşa că pe drum am hotărît să mă opresc să mai beau ceva. La “Ernie” nu bău­sem decît trei pahare, şi ultimul nici măcar nu-l băusem tot. De fapt, dacă am o calitate e că beau bine. Pot să beau o noapte întreagă, şi nici măcar nu se vede, mai ales cînd am chef de băut. Odată, pe cînd eram la şcoală la Whooton, am cumpărat împreună cu un alt băiat, unul Raymond Goldfarb, o jumătate de litru de scotch şi l-am băut sîmbătâ noapte în capelă, unde nu ne vedea nimeni. El s-a făcut praf, dar la mine nici nu s-a văzut. Doar că am devenit foarte calm şi indiferent. E drept că, înainte de a mă culca, am vărsat. Dar n-am făcut-o fiindcă simţeam neapărat nevoia. M-am forţat.

În orice caz, înainte de a ajunge la hotel, am vrut să intru într-un bar care avea un aspect cam jalnic, dar tocmai atunci au ieşit doi tipi beţi morţi, care m-au întrebat unde e metroul. Unul din ei părea sud-american, şi, în timp ce-i explicam pe unde s-o ia, îmi tot sufla tot damful în obraz. Pîn’ la urmă, nici n-am mai intrat în păcătosul ăla de bar. M-am întors pur şi simplu la hotel.

Holul era cu desăvîrşire gol. Duhnea cum duhnesc cincizeci de milioane de chiştoace de trabuc la un loc. Zău că da. Nu mi-era somn, dar mă simţeam cam prost. Eram trist, trist de tot. Aproape c-aş fi vrut să mor.

Apoi, deodată, m-am trezit vîrît într-o porcărie îngrozi­toare.

Nici n-am apucat să mă urc bine în lift, că liftierul mi-a şi spus:

―Te-ar interesa cumva o mică distracţie, tinere? Sau e prea tîrziu pentru dumneata?

― Cum adică? l-am întrebat.

Nu-mi dădeam seama unde voia să ajungă.

― Nu te-ar interesa o fetiţă pentru astă-seară?

― Pe mine? am întrebat.

Era o replică foarte tîmpită. Dar e jenant cînd vine unul aşa, din senin, şi te întreabă un lucru ca ăsta.

― Cîţi ani ai, şefule? m-a întrebat liftierul.

― De ce? Douăzeci şi doi.

― Ahaa! Ei, ce zici? Te interesează? Cinci dolari o dată, cinşpe dolari toată noaptea.

S-a uitat la ceasul de la mînă şi a precizat:

― Pîn’ la prînz. Cinci dolari o dată, cinşpe pînă la prînz.

― S-a făcut, i-am spus.

În principiu, sînt împotriva acestor lucruri, dar eram atît de amărît, încît nu mai aveam nici măcar puterea să gîndesc. Asta-i nenorocirea. Cînd eşti foarte trist, nu mai ai puterea să gîndeşti.

― Ce înseamnă s-a făcut? O dată, sau pînă la prînz? Trebuie să ştiu.

― O dată.

― Bun. În ce cameră eşti?

M-am uitat la drăcia roşie atîrnată de cheie, pe care scrie numărul camerei.

― 1222, i-am zis.

Începuse să-mi pară rău că mă băgasem în povestea asta, dar era prea tîrziu.

― Bun. Atunci îţi trimit o fată peste un sfert de ceas.

Mi-a deschis uşa ascensorului şi am ieşit.

― Hei, i-am zis, arată bine? Nu cumva să-mi trimiţi vreo hoaşcă.

― Ferească sfîntul. N-avea nici o grijă, şefule!

― Cui plătesc?

― Ei, mi-a răspuns. M-am dus, şefule.

Şi mi-a trîntit uşa liftului în nas.

Am intrat în cameră şi mi-am udat părul, dar e greu să te piepteni cînd eşti tuns scurt. Apoi am făcut o probă să văd dacă nu-mi pute gura după atîtea ţigări şi după tot whisky-ul pe care-l băusem la Ernie. Proba e foarte simplă: ţii mîna sub gură şi sufli înspre nări. Nu mi s-a părut că pute prea tare, dar totuşi m-am spălat pe dinţi. Apoi mi-am pus o cămaşă curată. Ştiam că nu e cazul să mă pun la fix pentru o prosti­tuată sau aşa ceva, dar asta îmi dădea, cel puţin, o ocupaţie. Eram cam nervos. Începusem, ce-i drept, să fiu destul de excitat, şi, mă rog, dar totuşi eram puţin nervos. Şi dacă vreţi să ştiţi adevărul, eu sînt fată mare. Zău că sînt. Am avut, ce e drept, destule ocazii să devin bărbat, dar n-am ajuns nici­odată pînă la capăt. Întotdeauna intervine cîte ceva. De pildă, cînd eşti acasă la o fată, se întîmplă întotdeauna ca părinţii să se întoarcă cînd nu trebuie ― sau te temi c-au să se întoarcă. Dacă eşti cu o fată în maşina cuiva şi stai pe bancheta din spate, în faţă sînt întotdeauna alţi doi, şi fata care stă în faţă moare de curiozitate să ştie ce se petrece în toată maşina. Vreau să spun că există veşnic în faţă cîte o fată care se întoarce să vadă ce naiba se întîmplă. De fiecare dată intervine cîte ceva. Totuşi, de vreo două ori era cît pe ce să se întîmple. Mai ales odată, mi-aduc foarte bine aminte. A intervenit însă ceva ― nici nu mai ştiu ce. Problema e că, de cele mai multe ori, cînd aproape c-ai ajuns să te culci cu o fată ― bineînţeles dacă fata nu-i prostituată sau mai ştiu eu ce ―, îţi spune mereu să te opreşti. Şi nenorocirea e că eu mă opresc. Majoritatea nici nu se gîndesc să se oprească. Dar eu nu pot altfel. Nu ştii niciodată dacă vor într-adevăr să te opreşti sau dacă le e îngrozitor de frică sau dacă-ţi spun să te opreşti numai pentru ca vina ― dacă totuşi mergi pînă la capăt ― să fie a ta şi nu a lor. Totuşi, continui să mă opresc. Nenorocirea e că mi-e milă de ele. Adică majoritatea fetelor sînt atît de proaste şi de neajutorate! După ce le săruţi şi le mîngîi un pic, le vezi cum încep să-şi piardă capul. Orice fată, cînd începe să se încălzească, îşi pierde uzul raţiunii. Nici eu nu pricep de ce le ascult cînd îmi spun să mă opresc. Şi după ce le duc acasă începe să-mi pară rău că m-am oprit, dar totuşi continui să mă opresc.

Deci, în timp ce-mi schimbam cămaşa, mă gîndeam că, într-un fel, asta va fi ocazia aşteptată. Mă gîndeam că, dacă tot e prostituată, măcar să învăţ ceva de la ea, că poate mîine, poimîine mă însor, sau mai ştiu eu ce! Uneori mă îngrijorează toată povestea asta. Cînd eram la şcoală la Whooton, am citit o carte în care era un personaj foarte rafi­nat, foarte manierat şi foarte stricat. Îl chema Monsieur Blanchard, mi-aduc aminte perfect. Cartea era împuţită, dar tipul nu era rău. Avea un mare château pe Riviera, în Europa, şi ştiţi ce făcea în timpul liber? Bătea femeile cu ciomagul. De fapt, era un desfrînat şi aşa mai departe, dar femeile mureau după el. Undeva în carte, spunea că trupul femeii e ca o vioară şi că trebuie să fii un mare artist ca s-o faci să vibreze cum se cuvine. Cartea era o porcărie ― îmi dau seama ―, dar totuşi n-am reuşit să uit povestea cu vioara. De fapt, de asta voiam să capăt oarecare experienţă, în caz c-am să mă însor vreodată. Caulfield şi Vioara lui magică. Mamă! E vulgar, îmi dau seama că-i vulgar, dar totuşi nu vulgar din cale-afară. Mi-ar plăcea să mă pricep la asemenea lucruri. Şi, dacă vreţi să ştiţi, cînd sînt cu cîte o fată, jumătate din timp mă chinuiesc s-ajung să găsesc ce caut. Înţelegeţi ce vreau să spun! Uite, de exemplu, fata de care v-am povestit, aceea cu care era cît pe-aci să mă culc. Mi-a trebuit aproape o oră să-i scot blestematul ăla de sutien. Şi cînd, în cele din urmă, am reuşit să i-l scot, cred c-ar fi fost în stare să mă scuipe în ochi.

Am continuat să mă plimb prin cameră, aşteptînd prosti­tuata. Speram să fie frumoasă. Dar, de fapt, mi-era totuna. Tot ce doream era să se isprăvească mai repede. În cele din urmă, a bătut cineva la uşă, şi, ducîndu-mă să deschid, m-am împiedicat de un geamantan care-mi stătea în cale şi am căzut peste el şi aproape că mi-am rupt un picior. De alt­fel, întotdeauna aleg clipa cea mai nepotrivită ca să mă împiedic de cîte un geamantan, sau ceva de felul ăsta.

Cînd am deschis uşa, prostituata era în prag. Avea o haină sport şi era cu capul gol. Părul ei era un fel de blond, dar se vedea cît de colo că era vopsit. Totuşi, nu era hoaşcă.

― Bună seara! i-am zis.

Mamă, ce manierat eram!

― Dumneata eşti tipul de care mi-a spus Maurice? m-a întrebat.

Nu părea cine ştie ce prietenoasă.

― Cine-i Maurice? Liftierul?

― Îhî, mi-a răspuns.

― Da, eu sînt. Nu vreţi să intraţi? am invitat-o.

Pe măsură ce trecea timpul, deveneam tot mai indiferent. Zău că da.

A intrat în cameră, şi-a scos imediat haina şi a aruncat-o pe pat. Sub haină avea o rochie verde. Apoi s-a aşezat pe un colţ al fotoliului din faţa biroului şi a început să-şi bîţîie piciorul. S-a aşezat picior peste picior şi a reînceput să-şi bîţîie piciorul. Era foarte nervoasă pentru o prostituată. Zău că da. Cred că era nervoasă pentru că era îngrozitor de tînără. Cred că avea vîrsta mea. M-am aşezat lîngă ea pe fotoliu şi i-am oferit o ţigară.

― Nu fumez, mi-a zis.

Avea o voce mică, mititică. Abia auzeai ce spunea. Şi pe urmă, nu spunea niciodată mulţumesc cînd îi ofereai ceva. Pesemne că n-o învăţase nimeni.

― Dă-mi voie să mă prezint. Mă cheamă Jim Steele, i-am zis.

― Ai ceas? m-a întrebat ea.

Bineînţeles că nici nu-i păsa cum naiba mă cheamă.

― Dar ia ascultă, cîţi ani ai?

― Eu? Douăzeci şi doi.

― Uite cum minte.

Curios că mi-a spus asta. Vorbea ca o puştoaică. Aveam impresia că o prostituată adevărată trebuie să spună: “Pe dracu!” sau “Lasă tromboanele!”, nu “Uite cum minte”.

― Dar dumneata cîţi ani ai?

― Destui ca să ştiu ce trebuie să fac! mi-a răspuns.

Avea haz.

― Ai ceas? m-a întrebat ea din nou, după care s-a ridicat în picioare şi şi-a scos rochia, trăgînd-o peste cap.

Cînd şi-a scos rochia am avut o senzaţie ciudată. Adică şi-a scos-o atît de brusc, şi aşa mai departe. De fapt, ştiu că atunci cînd o femeie se dezbracă în faţa ta, trebuie să te simţi excitat, dar eu nu simţeam nimic. Simţeam altceva, dar nu asta. Mă simţeam mai degrabă trist decît excitat.

― Ascultă, ai ceas sau n-ai?

― Nu. N-am.

Mamă, ce prost mă simţeam!

― Cum te cheamă? am întrebat-o.

Nu mai avea pe ea decît un combinezon roz. Mă simţeam îngrozitor de stînjenit. Zău că da.

― Sunny, mi-a răspuns. Dar hai să-i dăm drumul.

― N-ai vrea să stăm puţin de vorbă? am căutat eu s-o întorc.

Era o copilărie, dar aveam o senzaţie foarte ciudată.

― Te grăbeşti tare?

S-a uitat la mine ca la un nebun.

― Despre ce naiba vrei să vorbim?

― Nu ştiu. Despre nimic deosebit. M-am gîndit numai aşa, că poate ai chef să stăm puţin de vorbă.

S-a aşezat din nou pe fotoliul din faţa biroului. Dar era clar că nu-i plăcea situaţia. Începu din nou să-şi bîţîie piciorul ― mamă, tare mai era nervoasă.

― N-ai vrea o ţigară? i-am spus.

Uitasem că nu fumează.

― Nu fumez. Ascultă. Dac-ai de gînd să vorbeşti, poftim, vorbeşte. Dar repede, că am treabă.

Nu-mi venea însă în minte nici un subiect de conversaţie. O clipă m-am gîndit s-o întreb cum de a ajuns prostituată şi tot restul, dar mi-a fost frică s-o fac. Şi pe urmă, tot nu mi-ar fi spus.

― Nu eşti din new York, nu-i aşa? am întrebat-o în cele din urmă.

Era singurul lucru care-mi venise în minte.

― Nu. De la Hollywood, mi-a răspuns.

Apoi s-a ridicat şi s-a apropiat de pat, unde-şi aruncase rochia.

― N-ai cumva un umeraş? Nu vreau să-mi mototolesc rochia. Abia am scos-o de la curăţat.

― Ba da, am, i-am răspuns repede.

Eram bucuros că-mi găsisem o ocupaţie. Am luat rochia şi am atîrnat-o pe un umeraş în dulap. Curios! M-am simţit puţin trist cînd am atîrnat-o. M-am gîndit la fata asta, cum s-a dus la magazin şi şi-a cumpârat-o, şi nimeni din magazin n-a bănuit că-i o prostituată, şi aşa mai departe. Vînzătorul şi-a închipuit, probabil, că-i o fată ca oricare alta. Şi asta, nu ştiu de ce, m-a întristat îngrozitor.

M-am aşezat din nou şi am încercat să continui discuţia. Dar fata nu prea avea chef de vorbă.

― Lucrezi în fiecare seară? am întrebat-o ― dar, după ce am rostit aceste cuvinte, mi s-au părut îngrozitoare.

― Îhî, mi-a răspuns.

Se plimba prin cameră. La un moment dat, a luat meniul de pe birou şi l-a citit.

― Dar ziua ce faci?

Fata a schiţat un gest, de parc-ar fi vrut să dea din umeri. Era destul de slabă.

― Dorm. Mă duc la cinema. Puse meniul la loc pe birou, apoi se uită la mine: Hei, ce ai de gînd? Crezi că am toată…

― Ascultă, i-am spus. Astă-seară nu prea mă simt în apele mele. Am avut o noapte foarte agitată. Zău că da. Uite, îţi plătesc, dar sper că n-ai să te superi dacă o lăsăm baltă! Te superi?

Nenorocirea era că n-aveam nici un chef să mă culc cu ea. De fapt, dacă vreţi să ştiţi, mă simţeam mai degrabă trist decît excitat. Mă întrista fata. Mă întrista rochia ei verde din dulap şi tot restul ― şi, pe urmă, nu cred c-aş fi vreodată în stare să fac amor cu o fiinţă care zace toată ziua într-un tîmpit de cinema. Zău că nu.

S-a apropiat de mine cu o expresie ciudată, de parcă n-ar fi crezut nici o vorbă din ce spuneam.

― Ce s-a întîmplat? m-a întrebat.

― Nimic.

Mamă, ce nervos eram.

― Dar m-am operat de curînd.

― Da? Unde?

― La, cum îi spune, la clavicord.

― Da? Unde naiba-i ăsta?

― Clavicordul? i-am spus. Păi, la coloana vertebrală. Vreau să spun că-i jos la coloană.

― Da? Asta-i groaznic!

Apoi mi s-a aşezat pe genunchi.

― Eşti dulce, mi-a zis.

Mă făcuse să mă simt atît de nervos, încît minţeam de îngheţau apele.

― Sînt în convalescenţă! i-am zis.

― Semeni cu un actor de cinema. Cu ăla… cum îl cheamă…Nu se poate să nu ştii. Cum naiba-l cheamă?

― Mu ştiu, i-am zis.

Nu voia deloc să mi se ridice de pe genunchi.

― Nu se poate să nu ştii. A jucat în filmul ăla cu Melvine Douglas! Ăla care era fratele mai mic al lui Melvine Douglas! Ăla care cade din barcă. Nu se poate să nu ştii despre cine-i vorba.

― Nu, nu ştiu! Mă duc cît se poate de rar la cinema.

Atunci s-a înfuriat. Şi a-nceput să vorbească urît, şi aşa mai departe.

― Nu vrei să renunţi? i-am zis. N-am nici o dispoziţie acum. Doar ţi-am spus că m-am operat de curind.

Nu s-a ridicat de pe genunchii mei nici atunci, dar s-a uitat îngrozitor de urît la mine.

― Ascultă, mi-a zis, cînd m-a chemat nebunul de Maurice, dormeam. Dacă-ţi închipui că… şi pentru că…

― Ţi-am spus că-ţi plătesc c-ai venit, că te-ai deranjat. Zău că-ţi plătesc. Am bani destui. Dar abia am suferit o ope­raţie foarte serioasă…

― Atunci de ce naiba i-ai mai spus lui Maurice că vrei o fată? Dacă ţi-au făcut operaţia asta păcătoasă la… cum îi zice… Cum ziceai că-i zice?

― Credeam c-o să mă simt mai bine. Dar m-am pripit. Vorbesc serios. Îmi pare rău. Nu vrei să te ridici puţin să-mi scot portofelul? Vorbesc serios!

Era supărată foc, dar mi s-a ridicat totuşi de pe genunchi, ca să mă pot duce la dulap să-mi iau portofelul. Am scos o hîrtie de cinci dolari şi i-am întins-o.

― Mulţumesc, i-am zis. Mulţumesc de un milion de ori.

― Asta-i o hîrtie de cinci. Şi costă zece.

Voia să mă fraierească. Se vedea cît de colo. Mă temu­sem de la început c-o să se întîmple aşa. Serios!

― Maurice mi-a spus cinci, cincisprezece pînă mîine la prînz şi cinci pentru o dată.

― Nu. Zece.

― Mi-a spus cinci. Îmi pare rău ― zău că da ―, dar atîta am de gînd să dau.

Fata a ridicat din umeri, aşa cum făcuse mai înainte, şi pe urmă mi-a spus, foarte acră:

― Vrei, te rog, să-mi dai rochia? Sau ţi-e greu?

Arăta ca o stafie puştoaica. Pînă şi vocişoara ei reuşea, într-un fel, să te sperie. Dac-ar fi fost o prostituată bătrînă şi grasă, fardată şi aşa mai departe, n-ar fi semănat atît de tare a stafie.

M-am dus şi i-am adus rochia. S-a îmbrăcat. S-a aranjat şi pe urmă şi-a luat haina sport de pe pat.

― La revedere, puchinosule, mi-a spus.

― La revedere, i-am răspuns eu.

Nu i-am mulţumit, nu i-am spus nimic… Şi îmi pare bine.

Capitolul 12

TAXIUL ÎN CARE M-AM URCAT ERA ÎNGROZITOR DE VECHI ŞI mirosea de parcă şi-ar fi vărsat cineva maţele în el. De cîte ori mă duc undeva tîrziu noaptea, dau de cîte un taxi greţos. Şi, în plus, cu toate că era sîmbătă seară, pe stradă era o linişte şi o pustietate îngrozitoare. Nu se vedea aproape nici un om. Doar din cînd în cînd, foarte rar, vedeai cîte un băiat şi o fată, care treceau strada ţinîndu-se îmbrăţişaţi, sau cîte un grup de scandalagii cu tipele lor, rîzînd ca nebunii de ceva care aş fi putut face prinsoare că nu era deloc de rîs. New York-ul e înspăimîntător cînd rîde cineva pe stradă în miez de noapte. Se aude la nu ştiu cîte mile distanţă şi te simţi singur şi trist. Tare aş fi vrut să mă pot întoarce acasă, să stau de palavre cu Phoebe. În cele din urmă, după un timp, am intrat în vorbă cu şoferul. Îl chema Horwitz. Era mult mai simpatic decît primul. Şi m-am gîndit că el poate ştie ce s-a întîmplat cu raţele.

― Ascultă, Horwitz, i-am zis, ai trecut vreodată pe lîngă lacul din Central Park? Acolo la ieşirea dinspre sud a par­cului?

― Cum? Ce?

― Balta. Balta aia mititică, unde sînt raţele. Nu se poate să n-o ştii.

― A, da. Şi ce-i cu asta?

― Păi, ştii raţele alea care înoată primăvara pe lac. Nu cumva ştii unde se duc iarna?

― Unde să se ducă, cine?

― Raţele. Nu cumva ştii? Adică, vine careva cu un camion să le ia să le ducă într-altă parte sau zboară singure spre sud sau într-altă parte?

Horwitz s-a întors şi s-a uitat la mine. Era un tip foarte nervos. Dar nu era om rău.

― De unde naiba să ştiu? mi-a răspuns. De unde naiba să ştiu o tîmpenie ca asta?

― Te rog nu te supăra, i-am zis.

Se supărase sau, mă rog…

― Cine s-a supărat? Nu s-a supărat nimeni.

Am hotărît să nu mai vorbesc cu el dacă-i sărea ţandăra din te miri ce. Dar a reluat singur discuţia. S-a întors din nou către mine şi mi-a spus:

― Peştii nu se duc nicăieri. Rămîn acolo unde sînt. În păcătoasa aia de baltă.

― Bine, dar cu peştii e altceva! E o mare deosebire. Peştii-s peşti. Eu vorbesc de raţe, i-am explicat.

― Care-i deosebirea? Nu-i nici o deosebire, mi-a ripostat Horwitz.

De cîte ori vorbea, părea supărat pe ceva.

― Iarna-i mai grea pentru peşti decît pentru raţe, ce Dumnezeu! Gîndeşte-te! Ce Dumnezeu!

Am rămas o clipă tăcut, apoi am zis:

― Bine, dar ce fac toţi, peştii şi celelalte vietăţi, cînd îngheaţă lacul bocnă şi vin oamenii să patineze pe el?

― Ce naiba vrei să spui? Cum adică ce fac? se răsti Horwitz la mine. Rămîn acolo unde sînt, ce Dumnezeu, nu înţelegi?!

― Dar nu se poate să nu simtă gheaţa. Nu se poate să n-o simtă.

― Cine spune că n-o simt? Nimeni n-a spus asta, făcu Horwitz.

Se enervase atît de rău, încît mi-era teamă să nu intrăm cu maşina într-un stîlp sau mai ştiu eu ce.

― Stau şi trăiesc acolo în gheaţa asta blestemată! Aşa-s făcuţi, ce Dumnezeu! Îngheaţă într-o anumită poziţie şi rămîn aşa toată iarna.

― Da? Şi atunci ce mănîncâ? Vreau să spun, dacă sînt prinşi în gheaţă nu mai pot înota să-şi caute hrană, şi tot restul.

―Trupul lor, ce Dumnezeu, nu înţelegi? Trupul lor îşi trage hrana din ierburi şi rahaturile alea care se găsesc în gheaţă. Au porii deschişi tot timpul. Aşa sînt ei făcuţi. Înţelegi?

Şi din nou se întoarse să se uite la mine.

― Aha, i-am spus.

Am renunţat să mai discut. Mi-era teamă ca nu cumva să facă zob blestemata lui de maşină. Şi pe urmă, era atît de susceptibil, încît nici nu era plăcut să discuţi cu el.

― N-ai vrea să opreşti să bei un pahar cu mine? l-am întrebat.

Nu mi-a răspuns. Cred că tot se mai gîndea la peşti. L-am mai întrebat o dată. Era un tip destul de simpatic şi de amuzant.

― N-am timp de băutură, prietene, mi-a spus. Dar, la urma urmei, cîţi ani ai? De ce nu eşti acasă în pat?

― Nu mi-e somn!

Cînd am coborît în faţă la “Ernie” şi am plătit cursa, Horwitz a adus din nou vorba despre peşti. Era clar că pro­blema îl frămînta.

― Ascultă, spuse, dac-ai fi fost peşte, mama Natură ar fi avut grijă de tine, nu-i aşa? Este? Doar nu-ţi închipui că toţi peştii mor ― aşa, de cum vine iarna!”

― Nu, dar…

― Ai dreptate! Nu mor! spuse Horwitz, demarînd ca din puşcă şi dispărînd în noapte.

Era unul dintre cei mai susceptibili tipi din cîţi am întîlnit vreodată. Îl supăra orice spuneai.

Cu toate că se făcuse atît de tîrziu, la “Ernie” era o înghe­suială de nu puteai s-arunci un ac. Mai ales papiţoi, elevi de pe la şcolile pregătitoare şi studenţi. Aproape toate şcolile din lume iau vacanţa de Crăciun mai devreme decît şcolile pe care le frecventez eu. Localul era atît de plin, încît aproape că nu mai aveau loc la garderobă. Totuşi, era linişte, fiindcă Ernie cînta la pian. Şi cînd se aşeza el la pian, era lucru sfînt, zău că da. Nimeni nu cînta ca el. Lîngă mine erau vreo trei perechi care aşteptau să se libereze o masă şi se tot înghesuiau şi se ridicau pe vîrfuri, să-l vadă pe Ernie cîntînd. În faţa pianului aveau o blestemată de oglindă, una mare, şi un reflector care îl lumina în aşa fel, încît toată lumea să-i poată vedea faţa cînd cînta. I se vedea numai mutra, degetele, nu. Deşteaptă figură, nu mai ştiu exact ce bucată cînta cînd am intrat, dar, în orice caz, o masacra îngrozitor. Cînta notele de sus cu nişte triluri tîmpite şi spectaculoase, şi mai făcea şi alte şmecherii, care pe mine mă enervează la culme. Şi totuşi, să fi văzut publicul la sfîrşit. Greaţă să ţi se facă, nu alta. Parcă înnebuniseră. Erau exact aceiaşi cretini care rîd ca nebunii la cinema cînd nu-i nimic de rîs. Dac-aş fi pianist sau actor sau mai ştiu eu ce, şi toţi cretinii ar crede că-s grozav, jur c-aş fi furios. N-aş vrea nici măcar să mă aplaude. Oamenii aplaudă întotdeauna ce nu trebuie. Dac-aş fi pianist, aş cînta în debara, numai pentru mine. Fapt este că, după ce a isprăvit şi au început să aplaude toţi ca nebunii, Ernie s-a întors pe taburet şi s-a înclinat cu un aer prefăcut, modest. Al naibii cabotin. Voia să dea impresia că nu e numai formidabil de modest, dar mai e şi un pianist grozav. Era o mare ipocrizie, avînd în vedere că era îngrozitor de snob. Şi totuşi, lucru curios, după ce a terminat, mi-a fost oarecum milă de el. Nici măcar nu mai cred că-şi dă seama cînd cîntă bine sau nu. Şi nu e numai vina lui. Cred că o parte din vină o aveau şi nătărăii ăia care aplaudau ca nebunii. Ăştia, dacă au ocazia, sînt în stare să strice pe oricine. În orice caz, aplauzele mi-au stricat tot cheful şi m-au întristat din nou. Dacă n-ar fi fost atît de devreme şi nu m-ar fi îngrozit gîndul să rămîn iar singur, mi-aş fi luat haina de la vestiar şi m-aş fi întors naibii la hotel.

În cele din urmă, mi-au dat o masă infectă, lipită de perete, în dosul unui stîlp nenorocit, de nu puteai să vezi nimic. Era o masă îngrozitor de mică, şi, dacă cei de la masa de alături nu se ridicau în picioare să te lase să treci ― şi nu se ridică niciodată, măgarii ―, trebuia să te caţări ca să ajungi pe scaun. Am comandat un whisky cu sifon, băutura mea preferată după Daiquiri frapat. La “Ernie” îţi dădeau de băut chiar dacă aveai numai şase ani, că era întuneric şi, oricum, tot nu le păsa cîţi ani ai. Nu le pasă nici măcar dacă eşti morfinoman.

În jurul meu erau numai papiţoi. Vorbesc serios. La măsuţa din stînga, de fapt, aproape peste mine, era un tip cu o fată care arătau amîndoi foarte nasol. Păreau de vîrsta mea sau ceva mai mari. Era foarte nostim. Se vedea clar că se străduiau cumplit să nu-şi bea porţia prea repede. Un timp, am ascultat ce vorbeau, fiindcă tot n-aveam altceva de făcut. Băiatul îi povestea fetei despre un meci de fotbal între două echipe de profesionişti la care fusese după-masă. I-a povestit fiecare nenorocită de fază a jocului, minut cu minut, zău, nu exagerez. Era tipul cel mai plicticos din cîţi am auzit vreo­dată. Şi se vedea de la o poştă că pe fată n-o interesa nici un pic meciul ăla amărît, dar era groaznic de nasoală, şi mai urîtă decît el, aşa că-mi închipui că n-avea încotro, trebuia s-asculte. Fetele astea nasoale au o soartă foarte tristă. Mi-e tare milă de ele uneori. Nici nu mă pot uita la ele, mai ales cînd sînt cu cîte un nătărău care le povesteşte în toate amănuntele un meci nenorocit. În dreapta, conversaţia era şi mai groaznică. La masa din dreapta şedea un tip care se vedea cît de colo că vine de la Yale ― purta un costum de flanel gri şi o vestă fantezi dintr-acelea de pederast. Toţi măgarii ăia snobi din Ivy League seamănă de nu-i poţi deosebi! Tata vrea să mă dea la Yale sau la Princeton, dar jur că nu m-aş duce la un colegiu d-ăsta snob pentru nimic în lume. Ce, am înnebunit? În orice caz, tipul cu mutra de student la Yale era cu o fată “a-ntîia”. Mamă, ce frumoasă era. Dar să fi auzit despre ce vorbeau. În primul rînd că erau amîndoi cam ciupiţi. O pipăia pe sub masă şi, în acelaşi timp, îi povestea despre un coleg de-al lui care înghiţise un tub întreg de aspirină şi aproape că se sinucisese. Şi fata repeta întruna: “Vai, ce groaznic… Nu, iubitule. Nu, te rog. Nu aici.” Ce părere aveţi despre un tip care pipăie o fată şi în acelaşi timp îi povesteşte de unul care a vrut să se sinucidă? Pe mine m-au distrat grozav.

Începusem să mă simt deprimat, stînd aşa singur. N-aveam nimic altceva de făcut decît să beau şi să fumez. Totuşi, am făcut ceva, şi anume, l-am rugat pe chelner să-l întrebe pe Ernie dacă nu vrea să vină să bea un pahar cu mine. I-am zis să-i spună că sînt fratele lui D.B. Dar cred că nu i-a spus nimic. Măgarii ăştia nu transmit niciodată nimic.

Deodată, s-a apropiat de mine o fată, care a exclamat:

― HoldenCaulfield!

O chema Lillian Simmons. Frate-meu D.B. îi făcuse cîndva curte. Avea sîni imenşi.

― Bună, i-am zis.

Am încercat, bineînţeles, să mă ridic, dar în localul ăla era foarte greu să te ridici în picioare. Era c-un ofiţer de marină, care arăta de parcă l-ar fi împuns un vătrai în fund.

― Ce bine-mi pare că te văd! mi-a spus Lillian Simmons.

Nu credea, bineînţeles, nici o vorbă din ce spunea.

― Ce mai face fratele tău cel mare?

Asta era de fapt tot ce voia să ştie.

― Bine. E la Hollywood.

― La Hollywood? Minunat! Ce învîrteşte acolo?

― Nu ştiu. Scrie, i-am spus.

N-aveam nici un chef să discut acest subiect. Se vedea cît de colo că i se părea nemaipomenit că D.B. stă la Hollywood. De altfel, aproape toţi judecă aşa, şi majoritatea sînt oameni care în viaţa lor n-au citit nici măcar un rînd din ce a scris D.B., şi asta mă-nfurie.

― Pasionant, spuse Lillian.

Apoi m-a prezentat ofiţerului de marină. Îl chema Blop, sau aşa ceva, şi era comandor. Era un tip din ăia care se tem că-i consideri homosexuali dacă nu-ţi rup cel puţin patruzeci de degete cînd dau mîna cu tine. Ah, Doamne, tare nu pot să sufăr asta.

― Eşti singur, puiule? m-a întrebat Lillian.

Blocase toată circulaţia, dar se vedea cît de colo că asta-i făcea plăcere. Chelnerul aştepta să se dea Ia o parte, dar ea nu-i dădea nici o atenţie. Ciudat! Se vedea că chelnerul n-o prea simpatiza, că nici marinarul n-o simpatiza, cu toate că ieşise cu ea în oraş, şi nici eu n-o prea simpatizam. De fapt, nu prea plăcea nimănui. Dar, într-un fel, ţi-era milă de ea.

― Eşti singur, puiule? m-a întrebat din nou.

Stăteam în picioare, dar ea nici gînd să-mi spună să stau jos. Era genul de fată care te ţine ore întregi în picioare.

― Nu-i aşa că-i frumuşel? l-a întrebat pe ofiţerul de marină. Apoi mi-a zis: Holden, tu te faci pe zi ce trece mai drăguţ.

Ofiţerul de marină i-a spus s-o ia din loc, că blocaseră trecerea.

― Hai la masa noastră, Holden, mi-a zis ea atunci. Ia-ţi paharul.

― Tocmai plecam, i-am spus eu. Am o întîlnire.

Era clar că nu voia altceva decît să se pună bine cu mine, ca să-i spun lui D.B. ce drăguţ se purtase.

― Bine, şmecherule. Bravo ţie. Cînd l-oi vedea pe frate-tu, să-i spui că-l urăsc.

Şi a plecat. Marinarul mi-a spus că-i pare bine de cunoş­tinţă, şi eu i-am spus acelaşi lucru. Politeţile astea mă ucid. Veşnic mă trezesc spunînd “Îmi pare bine de cunoştinţă” unor oameni pe care nu mă bucur deloc că i-am cunoscut. Totuşi, trebuie să spui lucrurile astea dacă vrei să trăieşti.

Fiindcă i-am spus c-am o întîlnire, nu mai aveam încotro. Trebuia să plec. Nu puteam nici măcar să aştept pînă ce Ernie va cînta ceva cît de cît cumsecade. În nici un caz n-aveam chef să stau la masă cu Lillian Simmons şi cu mari­narul ei şi să mă plictisesc de moarte. Aşa c-am plecat. Dar, cînd mi-am luat haina, am simţit că m-apucă furia. Există oameni d-ăştia care-ţi strică toată plăcerea.

Capitolul 11

DEODATĂ, PE CÎND MĂ ÎNDREPTAM SPRE HOLUL HOTELULUI, mi-a venit din nou în minte Jane Gallagher. Mi s-a cuibărit în minte şi n-am mai putut s-o scot de acolo. M-am aşezat pe unul din fotoliile greţoase din hol şi am început să mă gîndesc la ea şi la Stradlater în maşina ticălosului de Ed Banky şi, cu toate că eram cît se poate de convins că nu se întîmplase nimic între ei ― doar o cunoşteam bine pe Jane ―, tot nu reuşeam să mă gîndesc la altceva. O cunoşteam foar­te bine. Zău că da. Vreau să spun, în afară de jocul de dame, îi plăceau grozav şi celelalte sporturi, alea care cereau efort fizic, şi, după ce am ajuns să ne cunoaştem mai bine, am jucat tenis aproape în fiecare dimineaţă şi golf aproape în fiecare după-masă, toată vara. Am ajuns s-o cunosc foarte bine. Nu din punct de vedere fizic sau mai ştiu eu ce ― nu, asta nu ―, dar ne vedeam tot timpul. Nu trebuie să fii neapă­rat în amor cu o fată ca să ajungi s-o cunoşti.

Ştiţi cum ne cunoscusem? Cîinele ei doberman venea mereu să-şi facă nevoile în grădina noastră şi mama se enerva grozav. Aşa că într-o zi i-a telefonat mamei lui Jane şi a făcut un tărăboi nemaipomenit. Mama e în stare să facă un tărăboi foarte mare cînd e vorba de lucruri d-astea. Pe urmă, s-a întîmplat că, după cîteva zile, am văzut-o pe Jane la club, întinsă pe burtă lîngă bazinul de înot, şi am salutat-o. Ştiam că locuieşte lîngă noi, dar pînă atunci nu stătusem niciodată de vorbă cu ea, şi-aşa mai departe. În orice caz, în ziua aceea cînd am salutat-o, m-a tratat cu o indiferenţă totală. Mi-au ieşit ochii încercînd s-o conving că mi-e absolut egal unde-şi face cîinele ei nevoile. După mine, ar fi putut să şi le facă şi în salon, că totuna mi-era. În orice caz, după asta, ne-am împrietenit şi, chiar în după-masa aceea, am jucat împreună golf. Mi-aduc aminte c-a pierdut opt mingi. Opt. M-am chinuit îngrozitor pînă am reuşit s-o conving să deschidă măcar ochii cînd loveşte mingea. În orice caz, pînă la urmă, datorită mie a făcut mari progrese. Sînt un foarte bun jucător de golf. Dacă v-aş spune de ce performanţe sînt în stare, probabil că nici nu m-aţi crede. Odată, era cît pe-aci să apar într-un film documentar, dar m-am răzgîndit în ultima clipă. Am socotit că, urînd filmele cum le urăsc, aş fi un ipocrit dacă i-aş lăsa să mă vîre într-un documentar.

Jane era o fată curioasă, n-aş putea spune că era propriu-zis frumoasă. Şi totuşi, mă înnebunea. E drept c-avea o gură pe care o mişca prea mult, adică atunci cînd vorbea şi o emoţiona cîte ceva gura ei părea că se dezlănţuie în cincizeci de direcţii deodată ― gura, cu buze cu tot. Şi asta mă distra grozav. Şi n-o închidea niciodată de tot, gura, vreau să spun. O ţinea tot timpul întredeschisă, dar mai ales cînd juca golf şi se pregătea să dea o lovitură sau cînd citea cîte o carte. De altfel citea mereu cărţi foarte bune. Poezii şi tot felul de lucruri de-astea. E singura persoană, în afară de familia mea, căreia îi arătasem mănuşa aceea de baseball a lui Allie cu poeziile. Nu-l cunoştea pe Allie, nu-l întîlnise niciodată, căci asta era prima vacanţă pe care o petrecea în Maine ― înainte de asta fusese mereu la Cape Cod ―, dar i-am povestit multe despre el. O interesau lucrurile de felul ăsta.

Mama n-o prea plăcea, vreau să spun că mamei i se păruse întotdeauna că Jane şi cu mama ei se uită de sus la ea, şi mai ştiu eu ce, şi d-asta n-o salutau niciodată. Mama se întîlnea mereu cu ele prin oraş, fiindcă Jane venea foarte des cu maică-sa la piaţă, în “La Salle”-ul lor decapotabil. Mama nici măcar n-o găsea frumoasă. Eu însă da. Mie îmi plăcea cum arăta. Asta e!

Mi-amintesc de o după-masă. A fost singura dată cînd era cît pe-aci s-o sărut de-adevărat. Era sîmbătă, afară ploua cu găleata şi eu eram la ea, pe verandă. Aveau o verandă mare acoperită. Jucam dame. O tachinam din cînd în cînd fiindcă nu voia nici în ruptul capului să-şi mişte regii din ultimul rînd. Dar n-o tachinam prea tare. Parcă nu prea-ţi venea s-o ta­chinezi pe Jane. De fapt, cînd se iveşte ocazia, îmi place să tachinez fetele pînă le fac să sară în sus. Dar ce e curios e că, atunci cînd îmi place serios o fată, nu-mi mai vine s-o tachinez. Uneori am impresia că le place să le tachinezi ― de fapt, ştiu că le place ―, dar îţi vine greu să începi, cînd le cunoşti de mult şi nu le-ai tachinat niciodată. Vă povesteam deci de după-masa în care era cît pe-aci s-o sărut pe Jane. Turna cu găleata şi noi stăteam pe verandă şi, deodată, beţivul cu care era măritată maică-sa a ieşit pe verandă şi-a întrebat-o pe Jane dacă e vreo ţigară prin casă. Nu-l cunoşteam prea bine, dar părea să fie exact omul care nu vorbeşte cu tine decît dacă vrea să-ţi ceară ceva. Nesuferit individ. În orice caz, Jane n-a vrut să-i răspundă cînd a între­bat-o dacă nu ştia unde erau ţigările. Atunci a mai întrebat-o o dată, dar Jane nu i-a răspuns nici a doua oară. nici măcar n-a ridicat ochii de pe tabla de joc. În cele din urmă, tipul s-a întors în casă. După ce a plecat, am întrebat-o pe Jane ce naiba se întîmplă. Dar n-a vrut să-mi răspundă nici mie. Cel puţin nu atunci. S-a prefăcut că se concentrează asupra jocu­lui, şi aşa mai departe. Apoi, deodată, a picat o lacrimă pe tabla de joc. Pe unul din pătrăţelele roşii, mamă, parc-o văd şi acum. Apoi a şters lacrima, frecînd tabla cu degetul. Doar atît. Nu ştiu de ce, dar asta m-a indispus îngrozitor. Aşa că m-am ridicat, m-am dus lîngă ea şi am silit-o să-mi facă puţin loc pe balansoar, ca să mă pot aşeza şi eu alături. De fapt, m-am aşezat pe genunchii ei. Atunci a început să plîngă de-a binelea, şi, înainte de a-mi da seama ce fac, m-am trezit sărutînd-o unde nimeream ― peste tot ― pe ochi, pe nas, pe sprîncene, pe frunte, peste tot, chiar şi pe urechi, pe tot obrazul, doar pe buze nu. Se tot ferea şi parcă nu voia să mă lase s-o sărut pe gură. În orice caz, mai mult decît atît n-am sărutat-o niciodată. După un timp, s-a ridicat, a intrat în casă, şi-a pus puloverul acela alb cu roşu care mă dădea gata şi ne-am dus la o porcărie de film. Am întrebat-o pe drum dacă domnul Cudahy ― ăsta era numele beţivanului ― încercase vreodată să se dea la ea. Era foarte tînără, dar foarte bine făcută şi n-aş fi pus mîna-n foc că secătura de Cudahy n-ar fi fost în stare să se dea la ea. Totuşi, Jane mi-a spus că nu. N-am descoperit niciodată ce naiba se întîmpla acolo. Sînt fete aşa, de la care de fapt nu afli niciodată ce se întîmplă.

N-aş vrea să vă închipuiţi că Jane ar fi fost un sloi de gheaţă sau mai ştiu eu ce, numai pentru că nu ne-am sărutat şi nu ne-am aiurit niciodată prea mult. Nu era. Uite, de exem­plu, ne ţineam mereu de mînă. Îmi dau seama că asta nu pare cine ştie ce, şi totuşi era minunat să te ţii cu ea de mînă. Cu alte fete, cînd te ţii de mînă, ai impresia că mîna lor parc-ar muri într-a ta sau îşi închipuie că tot timpul trebuie să-şi mişte mîna, de parcă s-ar teme ca nu cumva să te plic­tisească sau mai ştiu eu ce. Jane era altfel. Ne duceam la cîte o porcărie de film şi, de îndată ce ne aşezam, ne luam de mînă şi nu ne mai dădeam drumul pînă la sfîrşit, cînd se isprăvea filmul. Şi fără să schimbăm poziţia sau să facem mare caz de asta. Cu Jane nici măcar nu-ţi făceai probleme dacă mîna ţi-e transpirată sau nu. Singurul lucru de care-ţi dădeai seama era că eşti fericit. Zău că da.

Şi mi-am mai adus aminte de ceva. În ziua aceea, la cinema, Jane a făcut un lucru care m-a dat gata. Rula jurnalul de actualităţi sau ceva asemănător şi, deodată, am simţit o mînă pe ceafă, mîna ei. Era un gest foarte neaşteptat. Vreau să spun că era foarte tînără şi aşa mai departe şi aproape toate fetele pe care le vezi mîngîind pe cineva pe ceafă au douăzeci şi cinci sau treizeci de ani şi, de obicei, fac asta cu bărbatul sau copilul lor. Uite, de exemplu, eu fac aşa uneori cu soră-mea Phoebe. Dar dacă e vorba de o fată tînără de tot şi te apucă de ceafă, e un gest atît de frumos, că te dă gata.

În orice caz, la asta mă gîndeam în timp ce stăteam în fotoliul ăla greţos din hol. Da, la Jane. Şi de cîte ori îmi aminteam că ieşise cu Stradlater în maşina blestematului de Ed Banky, simţeam că-mi pierd minţile. Ştiam că n-o să-l lase să-şi atingă scopul, dar totuşi simţeam că înnebunesc. Şi, dacă vreţi să ştiţi, mie nu-mi place nici măcar să vorbesc de asta.

În hol, nu mai era aproape nimeni. Mici măcar damele blonde. Şi deodată am simţit nevoia imperioasă să ies de acolo. Hotelul ăsta era prea sinistru, şi eu nu eram obosit deloc. Aşa că m-am urcat în cameră şi mi-am luat paltonul. Am aruncat o privire pe fereastră să văd ce mai fac perverşii de peste drum, dar nu mai era nici o lumină nicăieri. Am coborît cu ascensorul, am luat un taxi şi i-am spus şoferului să mă ducă la “Ernie”. “Ernie” e un cabaret din Greenwich Village pe care-l frecventa destul de des frate-meu D.B. înainte de a pleca să se prostitueze la Hollywood. Obişnuia să mă ia şi pe mine din cînd în cînd. Ernie e un negru mare şi gras care cîntă la pian. E îngrozitor de snob şi aproape că nici nu stă de vorbă cu tine dacă nu eşti un grangur, o celebritate sau ceva în genul ăsta. Dar de cîntat, cîntă grozav. Cîntă atît de bine, că uneori te şi enervează. Nu pot să vă explic exact de ce, dar asta e. Îmi place să-l aud cum cîntă la pian, dar uneori parcă-mi vine să răstorn pianul lui blestemat cu picioarele în sus. Cred că-i din pricină că uneori, cînd cîntă, se simte în felul lui de a cînta că-i genul de tip care n-ar sta de vorbă cu tine decît dacă eşti cineva.

Capitolul 10

ERA ÎNCÂ DESTUL DE DEVREME. NU MAI ŞTIU EXACT CÎT ERA ceasul, dar în orice caz nu prea tîrziu. Dacă e un lucru pe lume care-mi displace e să mă culc cînd nu sînt obosit. Aşa că am deschis geamantanele, am scos o cămaşă curată, apoi m-am dus în baie şi m-am spălat şi mi-am schimbat cămaşa. Ştiţi ce voiam să fac? Aveam de gînd să mă duc jos şi să văd ce naiba se petrecea în “Salonul albastru”. “Salonul albastru” era numele barului din hotel.

În timp ce-mi schimbam cămaşa, era cît pe-aci să-i dau telefon surioarei mele Phoebe. Mi-ar fi făcut plăcere să vorbesc cu ea. Avea cap şi bun-simţ. Dar nu voiam să risc să-i dau telefon, fiindcă era mică şi oricum n-ar fi fost trează şi, cu atît mai puţin, lîngă telefon. M-am gîndit că, dacă răspundea unul dintre părinţi, aş fi putut eventual să închid telefonul, dar nici asta n-ar fi mers. Şi-ar fi dat seama că sînt eu. Mama ştie întotdeauna cînd sînt eu. Are un al şaselea simţ. Dar tare mi-ar fi plăcut să stau puţin de vorbă cu Phoebe.

Păcat că n-o cunoaşteţi, nu cred c-aţi văzut niciodată o fetiţă mai frumoasă sau mai isteaţă ca ea. E isteaţă foc! Vreau să spun că, de cînd a început să meargă la şcoală, a luat mereu numai note mari pe toată linia. De fapt, eu sînt singurul imbecil din familie. Frate-meu D.B. e scriitor şi aşa mai departe, iar frate-meu Allie ― ăla care a murit şi de care v-am povestit ― era un geniu. Eu sînt într-adevăr singurul imbecil. Dar ar trebui s-o cunoaşteţi pe Phoebe. Are păr roşu, cam cum avea Allie, şi vara îl poartă foarte scurt. Şi îl dă după urechi. Are urechi mici şi frumoase. Iarna îl lasă să crească, şi uneori mama îi face codiţe, alteori îl poartă aşa, pe spate. Dar e frumos oricum. Are numai zece ani. E cam ţîr, ca mine, dar e frumoasă şi-i stă bine pe patine cu rotile. M-am uitat odată, de la fereastră, cum trecea Fifth Avenue ca să se ducă în Central Park, şi era, aşa cum vă spuneam, genul de fată căreia îi stă bine pe patine cu rotile. Sînt sigur că v-ar plăcea. Vreau să spun că, dacă-i vorbeşti despre ceva, înţelege exact ce vrei să spui. Adică poţi s-o iei oriunde. Dacă, de pildă, o duci la un film prost, îşi dă imediat seama că-i prost. Şi dac-o duci la unul bun, îşi dă seama că-i bun. Odată, D.B. şi cu mine am dus-o să vadă un film francez: Nevasta brutarului cu Raimu. A distrat-o grozav. Dar filmul ei preferat e 39 de trepte, cu Robert Donat. Ştie tot filmul pe dinafară, pentru că am dus-o să-l vadă de vreo zece ori. Şi uite, de exemplu, cînd Donat, încercînd să se ascundă de poliţişti şi aşa mai departe, ajunge la ferma aceea din Scoţia, Phoebe întreabă în gura mare, în acelaşi timp cu scoţianul din film: “Poţi înghiţi scrumbia?” Ştie tot dialogul pe dinafară. Şi cînd profesorul din film, care de fapt e un spion neamţ, ridică degetul mic, căruia îi lipseşte o parte din falangă, ca să i-l arate lui Robert Donat, Phoebe i-o ia înainte şi ridică degetul ei mic şi mi-l bagă sub nas pe întuneric. E grozavă. V-ar plăcea. Singurul ei cusur este că uneori e puţin prea sentimentală. E foarte sensibilă pentru un copil. Zău că e. Şi ştiţi ce mai face? Scrie întruna cărţi, numai că le lasă la jumătate. Toate sînt despre o puştoaică pe care o cheamă Hazel Weatherfied ― dar Phoebe scrie “Hazle”. Hazle Weatherfield e o fetiţă-detectiv. La început s-ar părea că e orfană, dar taică-su tot apare mereu din senin şi e întotdeauna “un domn înalt, frumos şi are vreo 20 de ani”. Povestea asta mă distrează grozav! Phoebe! Jur că v-ar plă­cea şi dumneavoastră. Era deşteaptă chiar şi cînd era numai de-o şchioapă! Cînd era mică, mică de tot, şi mă duceam cu Allie în parc, o luam cu noi, mai ales duminica. Allie avea o barcă cu pînze şi-i plăcea duminica să se joace cu ea pe lac. O luam şi pe Phoebe cu noi. Îşi punea mănuşi albe şi mergea între noi ca o doamnă adevărată. Şi cînd discutam cîte ceva cu Allie, despre vreun lucru, aşa, în general, Phoebe asculta. Cîteodată uitam de ea, că era tare mititică, dar ne amintea imediat că-i cu noi. Me întrerupea, dîndu-i lui Allie sau mie un ghiont, şi ne spunea: “Cine? Cine a spus asta? Bobby sau doamna?” Şi noi îi spuneam cine şi ea făcea: “Aha!” şi pe urmă continua să asculte şi aşa mai departe. Şi pe Allie îl distra Phoebe! Adică vreau să spun că şi Allie era topit după ea. Acum are zece ani şi nu mai e chiar atît de mică, dar toţi sînt nebuni după ea, toţi cei care au cap.

În orice caz, e un om cu care îţi face plăcere oricînd să vorbeşti la telefon. Dar mi-era prea frică să nu răspundă bătrînii şi să afle că sînt la New York, că m-au dat afară de la Pencey, şi aşa mai departe. Mi-am pus deci cămaşa, m-am îmbrăcat, am luat ascensorul şi am coborît în hol, să văd care-i situaţia.

Dar holul era aproape gol, cu excepţia unor tipi care semănau a codoşi şi a unor blonde care semănau a dame.

Dar se auzea orchestra în “Salonul albastru”, aşa că am intrat acolo. Nu prea era lume. Totuşi, mi-au dat o masă infectă, tocmai în fund. Ar fi trebuit să-i flutur chelnerului un dolar pe sub nas. La New York, cînd ai bani, ai orice. Zău că da.

Orchestra era o porcărie. Formaţia Buddy Singer. Suflă­tori mulţi, dar proşti. Afară de asta, în local se aflau foarte puţini clienţi de vîrsta mea. De fapt, de vîrsta mea nu era nici unul. Majoritatea erau nişte bătrîni, care încercau să facă impresie, şi damele lor. Masa de lîngă mine, însă, făcea excepţie. Era ocupată de trei fete de vreo treizeci de ani. Toate trei destul de urîte şi purtau nişte pălării după care se vedea cît de colo că nu-s din New York. Una dintre ele însă, cea blondă, nu arăta chiar atît de rău. Într-un fel, era chiar drăguţă blonda. Dar, tocmai cînd începusem s-o fixez, a apărut chelnerul să-mi ia comanda. Am cerut whisky şi sifon şi i-am spus să mi le servească separat, l-am vorbit energic, fără să ezit, căci, dacă te codeşti şi te bîlbîi, simte imediat că n-ai douăzeci şi unu de ani şi refuză să-ţi servească băuturi alcoolice. Dar, oricum, tot n-a folosit la nimic.

― Vă rog să mă scuzaţi, mi-a zis, nu cumva aveţi vreo legitimaţie pe care să scrie vîrsta? Poate un permis de conducere sau altceva?

M-am uitat la el cu o privire glacială, de parcă m-ar fi insultat îngrozitor, şi i-am spus:

― Vrei să spui că par minor?

― Vă rog să mă scuzaţi, dar avem dispoziţii care…

― Bine, bine, i-am zis, înjurînd în sinea mea. Adu-mi o coca-cola.

Dădu să plece, dar l-am oprit:

― N-ai putea să-i adaugi o picătură de rom sau altceva?

L-am rugat foarte frumos.

― Nu pot sta într-un local nenorocit ca ăsta fără să beau nimic. N-ai putea să adaugi măcar o picătură de rom sau de orice?

― Îmi pare foarte rău… mi-a zis şi a şters-o.

N-avea nici o vină. Dacă-i prinde că servesc băuturi alco­olice minorilor, îşi pierd slujba. Şi eu sînt un amărît de minor.

Am început din nou să fixez zîneie de la masa de alături. Adică, pe cea blondă. Celelalte două erau crimă şi pedeap­să. Nu m-am uitat totuşi prea insistent. Le-am privit pe toate trei cu un aer indiferent. Şi totuşi, ştiţi ce-au făcut cînd m-am uitat la ele? Au început toate trei să chicotească, de parc-ar fi fost sărmane cu duhul. Probabil îşi închipuiau că sînt prea tînăr să mă uit la fete. Asta m-a enervat îngrozitor ― ai fi zis că le cerusem în căsătorie sau mai ştiu eu ce. După asta s-ar fi cuvenit să le întorc spatele, dar, din nenorocire, aveam chef să dansez. Sînt zile, aşa, cînd am un chef nebun să dansez, şi asta era una din ele. Aşa că, deodată, m-am aple­cat puţin spre masa lor şi am întrebat:

― Nu vreţi să dansaţi, fetelor?

Nu le-am întrebat golăneşte, sau mai ştiu eu cum. Am fost foarte politicos. Dar ele, lua-le-ar naiba, au socotit că spusesem ceva foarte nostim. Şi din nou au început să chicotească. Pe cuvîntul meu dacă nu erau tîmpite din naştere.

― Haideţi, le-am zis, o să dansez cu fiecare pe rînd. Ei? Ce părere aveţi? Haideţi!

Zău că aveam chef să dansez.

În cele din urmă, s-a ridicat blonda, fiindcă, de fapt, era clar că ei mă adresasem, şi ne-am îndreptat spre ringul de dans. Cele două sperietori aproape c-au leşinat de rîs. Trebuie să fi fost la mare ananghie să-mi bat capul cu aseme­nea femei.

Dar, pînă la urmă, a meritat. Blonda era o dansatoare de mîna întîi. Nu ştiu dacă avusesem vreodată o parteneră care să danseze mai bine. Nu glumesc. Proastele astea dansează uneori dumnezeieşte! Şi, pe de altă parte, dansezi cu cîte o fată într-adevăr deşteaptă şi tot timpul încearcă să conducă ea sau dansează atît de prost, că mai bine râmîi cu ea la masă şi bei pîn’ te-mbeţi.

― Bine mai dansezi! i-am zis blondei. Ai putea să fii dansatoare profesionistă. Vorbesc serios. Am dansat odată cu o dansatoare şi pot să-ţi spun că dansezi de o mie de ori mai bine decît ea. Ai auzit vreodată de Marco şi Miranda?

― Cum?

Nici nu asculta ce spuneam. Se uita prin sală.

― Întrebam dacă ai auzit vreodată de Marco şi Miranda?

― Nu cred. Nu. Nu ştiu…

― Sînt dansatori. Ea e dansatoare. Da’ nu-i prea grozavă! Face tot ce trebuie să facă o dansatoare, dar nimic mai mult. Ştii cînd poţi spune că o fată e o dansatoare într-adevăr bună?

― Ce-ai spus?

Nici nu mă asculta. Era cu mintea aiurea. Prin sală.

― Ştii cum poţi să-ţi dai seama că o fată e o dansatoare într-adevăr bună?

― Îhî.

― Uite, aşa, punînd mîna pe spatele ei. Dacă uiţi că are fund, şolduri, picioare sau mai ştiu eu ce ― atunci înseamnă că partenera e o dansatoare grozavă.

Nici de data asta nu fusese atentă la ce-i spusesem. Aşa că, un timp, am ignorat-o. Dansam doar, şi atîta tot. Doamne, ce bine dansa proasta! Buddy Singer şi orchestra lui împuţită cîntau “E ceva ce nu se poate explica…” şi nici chiar ei nu reuşeau să strice bucata de tot. E o bucată foarte frumoasă. Dansam fără figuri ― nu pot să sufăr tipii care se dau în spec­tacol pe ringul de dans ―, dar variam totuşi destul de mult paşii şi ea mă urma de minune. Ce e nostim e că-mi închi­puiam că şi ei îi place dansul, pînă cînd mi-a spus o tîmpenie cît capul ei de mare:

― Aseară l-am văzut pe Peter Lorre, actorul de cinema, în carne şi oase. Eram cu prietenele mele. Cumpăra un ziar. Era tare drăgălaş!

― Aţi avut noroc, i-am zis. Mare noroc. Serios.

Zău că era săracă cu duhul. Dar ce dansatoare grozavă! Nu m-am putut abţine să n-o sărut în creştetul capului ei pătrat ― chiar lîngă cărare. Dar s-a supărat foc.

― Hei! Ce te-a apucat?

― Nimic. Absolut nimic. Dar dansezi grozav, i-am zis. Am o soră mică, care-i abia în clasa a patra, fir-ar a naibii de clasă! Şi dansezi aproape tot atît de bine ca ea, care dansea­ză mai bine decît oricine, viu sau mort.

― Bagă, te rog, de seamă cum vorbeşti!

Mamă, ce doamnă. O adevărată regină. Zău.

― De unde sînteţi, fetelor? am întrebat-o.

Dar nu mi-a răspuns. Îmi închipui că se tot uita să-l vadă ivindu-se pe Peter Lorre.

― De unde sînteţi voi, fetelor? am întrebat-o din nou.

― Cum?

― De unde sînteţi? Dacă nu vrei, nu-mi spune. Nu vreau să te silesc să faci un efort prea mare.

― De la Seattle, din statul Washington, mi-a răspuns.

Avea aerul că-mi făcuse o mare concesie.

― Conversaţia cu dumneata e pasionantă! i-am spus. Ştii?

― Ce?

Am renunţat. Oricum, n-ar fi înţeles. Era prea subtil pentru ea.

― Vrei să dansăm un jitterbug, dacă vine o bucată mai iute? Un jitterbug cinstit, frumos, fără ţopăială sau mai ştiu eu ce, un jitterbug ca la carte. Ai să vezi, cum cîntă una mai iute, în afară de babalîci şi de graşi, toţi se întorc la mese, aşa că o s-avem destul loc, ce zici?

― Mie mi-e totuna, mi-a răspuns. Dar ia ascultă, cîţi ani ai?

Nu ştiu de ce, dar asta m-a cam enervat

― Of, Doamne. De ce vrei să strici totul? Am doisprezece ani. Dar sînt înalt pentru vîrsta mea.

― Ascultă. Ţi-am mai spus o dată că nu-mi place cum vorbeşti! Dacă mai vorbeşti aşa, să ştii că mă întorc la prietenele mele la masă.

M-am scuzat repede, ca un disperat, căci orchestra începuse să cînte, şi bucata era iute. Am început să dansăm jitterbug. Dansa frumos, uşor, nu ţopăia, era grozavă. Nu trebuia decît s-o atingi şi te urma întocmai. Iar cînd se rotea, îşi rotea fundul de ţi-era mai mare dragul. M-a dat gata. Pe cinstea mea. Cînd s-a terminat dansul, aproape că mă îndrăgostisem de ea. Aşa-i cu fetele. De cîte ori se întîmplă să facă un lucru frumos, chiar dacă-s proaste de dau în gropi, tot te îndrăgosteşti puţin de ele, şi pe urmă nu mai ştii ce-i cu tine. Ah, fetele astea. Dumnezeule. Uneori te scot din minţi. Zău că da.

Nu m-au invitat să stau la masa lor ― din lipsă de educaţie, desigur ―, dar tot m-am aşezat. Pe blonda cu care dansasem o chema Bernice nu mai ştiu cum, Crabs sau Krebs. Pe cele două urîte le chema Marty şi Laverne. Le-am spus că pe mine mă cheamă Jim Steele, numai aşa, de banc. Apoi am încercat să duc o conversaţie cît de cît inteligentă cu ele, dar zău dacă se putea. Ar fi trebuit să le suceşti o mînă şi tot n-ar fi servit la nimic. Mi-era foarte greu să mă hotărăsc care era cea mai proastă ― era una mai proastă ca alta. Şi toate trei se tot uitau mereu prin sala aceea nenorocită, de parcă ar fi aşteptat să apară dintr-o clipă într-alta o turmă de vedete de cinema. Probabil îşi închipuiau că vedetele, cînd vin la New York, trag direct la “Salonul albastru”, în loc să se ducă la “Stork Club” sau la “El Morocco” sau într-alta parte. În orice caz, mi-a trebuit vreo jumătate de oră ca să aflu unde lucrează la Seattle şi, mă rog, tot restul. Lucrau toate trei la acelaşi birou de asigu­rare. Le-am întrebat dacă le place acolo, dar parcă puteai să scoţi un răspuns inteligent de la trei neroade ca ele? Am crezut că cele două urîte, Marty şi Laverne, erau surori, dar cînd le-am întrebat s-au simţit groaznic de jignite. Era clar că nici una nu voia să semene cu cealaltă şi, de fapt, aveau dreptate, dar în orice caz era foarte amuzant.

Am dansat cu fiecare, pe rînd. Una din urîte, Laveme, mai dansa cum mai dansa, dar cealaltă, Marty, era crimă şi pedeapsă. Ori că dansai cu ea, ori că tîrai după tine Statuia Libertăţii, totuna era. Mă gîndeam că singurul lucru care m-ar distra în timp ce mă munceam cu ea pe ringul de dans ar fi să-mi bat puţin joc de ea, aşa încît i-am spus că l-am văzut în partea cealaltă a pistei pe Gary Cooper.

― Unde? m-a întrebat emoţionată la culme. Unde?

― Ei, l-ai pierdut! A ieşit chiar acum. De ce nu te-ai uitat cînd ţi-am spus?

S-a oprit din dans şi a început să se uite peste capetele tuturor, dacă nu cumva se mai vedea.

― Ei, taci! a exclamat ea.

O amărîsem cumplit. Zău că da! Îmi părea rău că-i trăsesem asemenea barbă. Sînt unii oameni de care n-ar trebui să-ţi baţi joc nici chiar dacă merită.

Totuşi, cînd ne-am întors la masă a fost foarte nostim. Marty le-a spus celorlalte două că Gary Cooper tocmai ieşise din local. Mamă, să le fi văzut atunci! Erau gata-gata să se sinucidă. Erau înnebunite. Şi o tot întrebau pe Marty dacă-l văzuse. Marty le-a spus că-l zărise doar în treacăt. Să mor de rîs, nu alta.

Se apropia ora închiderii, aşa că, pînă să nu se închidă, am comandat repede două pahare de alcool pentru fiecare din ele şi două sticle de coca-cola pentru mine. Masa era împuţită şi plină de pahare. Urîta ― cea pe care o chema Laverne ― tot făcea bancuri că nu beau decît coca-cola. Avea un umor grozav. Ea şi Marty beau Tom Collins ― şi încă în mijlocul lui decembrie. Doamne, ce idee! Pesemne nu ştiau că există băuturi mai bune! Blonda ― Bernice ― bea bourbon cu apă. Şi trebuie să vă spun că trăgea serios la măsea! Şi toate trei se tot uitau mereu în jur, doar-doar or vedea vreo vedetă de cinema. Nu vorbeau aproape deloc, nici măcar între ele. Marty vorbea totuşi mai mult decît celelalte două, dar spunea numai lucruri vulgare şi plicticoase, cum ar fi, de pildă, că ele numesc toaleta “camera fetiţelor” şi că bietul clarinetist amărit şi bătrîn din orchestra lui Buddy Singer e grozav, mai ales cînd se ridică în picioare şi începe să sufle, scoţînd nişte acute tăioase. Şi numea clarinetul lui “beţişor de lemn dulce”. Doamne, ce vulgară era. Cealaltă urîtâ, Laverne, se credea plină de haz. Îmi tot spunea să-i telefonez tatii şi să-l întreb dacă nu cumva e liber în seara aceea. Mă tot întreba dacă tata are sau nu vreo ţipă. De patru ori m-a întrebat ― spirituală, n-am ce zice! Bernice, blonda, aproape că nu deschidea gura. De cîte ori o întrebam cîte ceva, exclama: “Cum?” Şi asta, după un timp, zău că te scoate din sărite.

Deodată, după ce şi-au golit paharele, mi-au spus că trebuie să se ducă la culcare. Mi-au spus că vor să se scoale devreme, ca să apuce prima reprezentaţie la Radio City. Am încercat să le conving să mai stea puţin, dar n-au vrut. Aşa că le-am spus la revedere şi le-am promis c-am să le caut la Seattle, dacă ajung vreodată pe acolo, dar mă îndoiesc. Vreau să spun că mă-ndoiesc c-am să le caut.

Cu ţigările şi tot restul, nota s-a ridicat la treisprezece dolari. Cred că mi-ar fi putut măcar propune să plătească ceea ce consumaseră înainte de a mă aşeza la masa lor. Bineînţeles că nu le-aş fi lăsat să plătească, dar ar fi putut măcar să-mi propună. Totuşi, nu mi-a părut rău. Erau mult prea neştiutoare şi, pe urmă, aveau pălării atît de cara­ghioase, atît de jalnice. Şi faptul că voiau să se trezească în zori ca să apuce prima reprezentaţie la Radio City mă întrista cumplit. Doamne, de cîte ori văd pe cineva, o fată, cu o pălărie îngrozitoare, de pildă, care a făcut tot drumul de la Seattle, din statul Washington, pînă la New York şi pînă la urmă se scoală în zori ca să vadă reprezentaţia aia neno­rocită de la Radio City ― şi încă prima reprezentaţie ―, mă apucă disperarea şi-mi vine să urlu. Le-aş fi plătit şi o sută de cocktail-uri, numai să nu-mi fi spus toate astea.

Am părăsit “Salonul albastru” imediat după ele. Oricum închideau, şi orchestra plecase de mult. Şi, pe urmă, era unul din localurile acelea în care te plictiseşti de moarte dacă n-ai cu cine să dansezi sau dacă nu-ţi dau băuturi adevărate şi te ţin numai în coca-cola. Nu există nici un bar pe lume unde să poţi sta la nesfîrşit fără să comanzi de băut şi să bei pînă te faci arşice sau fără să ai lîngă tine o fată care să te facă să-ţi pierzi minţile.

Capitolul 9

PRIMUL LUCRU PE CARE L-AM FĂCUT CÎND AM COBORÎT ÎN gara Pennsylvania a fost să mă duc la o cabină telefonică. Aveam chef să chem pe cineva la telefon, pe oricine. Mi-am lăsat valizele afară, chiar în faţa cabinei, ca să le pot vedea. Cînd am pus mîna pe telefon, mi-am dat seama că n-am pe cine să sun. Frate-meu D.B. era la Hollywood. Phoebe, soră-mea cea mititică, se culcă pe la nouă, aşa că nu puteam s-o sun nici pe ea. Nu s-ar fi supărat dac-aş fi trezit-o, dar, din păcate, nu răspundea ea. Răspundeau bătrînii. Prin urmare, a trebuit să renunţ. M-am gîndit să-i dau un telefon mamei lui Jane Gallagher şi s-o întreb cînd începe Jane vacanţa. Dar nu prea aveam chef. Şi, afară de asta, era prea tîrziu ca să tele­fonez. M-am gîndit s-o sun pe Sally Hayes, o fată cu care ieşeam eu de obicei, mai ales că ştiam că intrase în vacanţă ― fiindcă-mi scrisese o scrisoare lungă şi sentimentală, în care mă invitase să vin de ajunul Crăciunului s-o ajut să împodobească pomul şi aşa mai departe ― dar mi-era teamă că răspunde maică-sa la telefon. Maică-sa o cunoştea pe mama, şi parc-o vedeam alergînd, cu riscul să-şi rupă un picior, ca să-i telefoneze că sînt la New York. Şi, pe urmă, nu prea mă încînta ideea să vorbesc cu bâtrîna doamnă Hayes. I-a spus odată lui Sally că sînt un stricat. Că sînt un stricat şi că n-am nici un scop în viaţă. Pe urmă m-am gîndit să-l sun pe Carl Luce, un tip care învăţa pe vremea mea la Whooton. Dar nu-mi era prea simpatic. Aşa că, în cele din urmă, n-am mai sunat pe nimeni. Am ieşit din cabină, după ce stătusem acolo vreo douăzeci de minute, mi-am luat valizele, am pornit-o spre pasajul subteran unde erau taxiurile şi am luat un taxi.

Tare mai sînt distrat. I-am dat şoferului adresa mea de acasă, numai aşa, din obişnuinţă ― vreau să spun că uitasem de tot că voiam să trag pentru vreo două zile la hotel şi să nu mă duc acasă decît cînd începea vacanţa. Nu mi-am amintit decît cînd am ajuns pe la jumătatea parcului. Atunci i-am spus şoferului:

― Te rog să întorci cum ai ocazia. Ţi-am dat o adresă greşită, vreau să ajung înapoi în centru.

Dar şoferul voia să facă pe deşteptul.

― Nu pot să întorc aici, Mac, e sens unic. Trebuie să merg pînă la strada 90.

Nu voiam să mă cert cu el.

― Bine, i-am spus.

Apoi, deodată, mi-a venit o idee:

― Ascultă, ştii raţele alea de pe lac, la ieşirea dinspre sud a parcului? Lacul ăla mititel? Spune-mi, nu cumva ştii unde se duc raţele cînd îngheaţă apa? Nu cumva ştii?

Îmi dădeam seama că există o şansă la un milion să ştie. S-a întors şi s-a uitat la mine ca la un nebun.

― Ce te-a apucat, amice? mi-a zis. Vrei să-ţi baţi joc de mine?

― Nu. Voiam să ştiu, asta-i tot.

Nu mi-a mai spus nimic, aşa că nu i-am mai spus nici eu. Cînd am ieşit din Central Park, în dreptul străzii 90 mi-a spus:

― Ei, amice, acum încotro?

― Păi, de fapt, nu vreau să trag la un hotel din East Side, că s-ar putea să mă întîlnesc cu cunoştinţe, şi eu călătoresc incognito, i-am zis.

Nu pot suferi să spun lucruri de astea de prost-gust, cum ar fi: “călătoresc incognito”. Dar cînd sînt cu un tip de prost-gust mă port şi eu ca atare.

― Nu cumva ştii ce orchestră cîntă la “Taft” sau la “New Yorker”?

― N-am idee, Mac.

― Bine, atunci du-mă la “Edmont”, i-am spus. Nu vrei să te opreşti în drum să bei ceva cu mine? Te invit. Sînt plin de bani.

― Nu pot, şefule. Îmi pare rău!

Era sigur o companie simpatică. Avea o personalitate deosebită.

M-am dus la “Edmont Hotel”, unde mi-am luat o cameră. În taxi îmi pusesem şapca roşie de vînătoare ― numai aşa, de plăcere ―, dar am scos-o înainte de a mă duce la recepţie, nu voiam s-arăt ca un trăsnit sau mai ştiu eu ce. Culmea ironiei e că atunci nu ştiam că hotelul ăla păcătos era plin de perverşi şi de cretini. Peste tot dădeai numai de psihopaţi.

Mi-au dat o prăpădită de cameră care dădea într-o curte interioară; pe fereastră nu se vedea decît cealaltă aripă a ho­telului. Asta era perspectiva pe care o aveam. Dar mie mi-era totuna. Eram prea amărît să-mi pese dacă am o vedere frumoasă sau nu. Valetul care m-a condus era un tip foarte bătrîn, să fi avut vreo şaizeci şi cinci de ani. Era şi mai jalnic decît camera. Unul dintre tipii ăia cheli, care-şi aduc tot părul dintr-o parte ca să-şi acopere chelia. Decît să fac una ca asta, aş prefera să fiu chel. În orice caz, frumoasă slujbă pentru un bătrîn de şaizeci şi cinci de ani. Să cari valize şi s-aştepţi să-ţi pice cîte un bacşiş. Îmi închipui că prea deştept nu era, dar, în orice caz, e groaznic.

După ce-a ieşit, am rămas un timp cu paltonul şi cu toate cele pe mine, uitîndu-mă pe fereastră. N-aveam altceva de făcut. Nici nu vă puteţi închipui ce se petrecea în aripa cealaltă. Şi nici nu se sinchiseau să lase storurile. Am văzut un tip cu părul cărunt şi cu un aer respectabil, în izmene, făcînd lucruri pe care, dacă vi le-aş spune, nu le-aţi crede. Întîi şi-a pus geamantanul pe pat. Apoi a scos o întreagă garderobă de femeie, cu care s-a îmbrăcat. Ciorapi de mătase, pantofi cu toc înalt, sutien şi o centură, din alea de care atîrnau elastice, şi aşa mai departe. Pe urmă, şi-a pus o rochie neagră de seară, mulată pe corp. Zău. Pe urmă, a început să se plimbe prin cameră cu paşi mărunţi, cum umblă femeile, şi să fumeze şi să se admire în oglindă. Şi era singur. Dacă nu cumva mai era cineva în baie ― dar, de unde stăteam eu, nu se vedea baia. Un etaj mai sus, am văzut un bărbat şi o femeie împroşcîndu-se cu apă, pe care o luau în gură. Se poate să nu fi fost apă, ci alcool, că n-am putut să-mi dau seama ce aveau în pahare. În orice caz, întîi a luat el o gură şi a stropit-o pe ea, şi pe urmă a făcut şi ea la fel, împroşcîndu-l pe el ― făceau cu schimbul, lua-i-ar naiba! Păcat că nu i-aţi văzut! Rîdeau ca istericii, de parc-ar fi făcut lucrul cel mai cu haz de pe lume. Nu glumesc, hotelul colcăia de perverşi. Cred că eram singurul tip normal din tot hotelul ― şi asta nu înseamnă mare lucru. Era cît pe-aci să-i trimit o telegramă amicului Stradlater, să vină la New York cu primul tren. Cred c-ar fi domnit în hotelul ăsta.

Nenorocirea e că atunci cînd te uiţi la porcăriile astea nu-ţi mai poţi lua ochii de la ele. Şi, pe urmă, fata aia cu apa arăta destul de bine. Asta-i nenorocirea cu mine! Eu cred că sînt cel mai mare obsedat sexual. Uneori îmi vin în minte nişte ticăloşii foarte mari, de la care nu m-aş da îndărăt dacă s-ar ivi ocazia. Înţeleg chiar că poate fi foarte amuzant, într-un fel parşiv, să te-mbeţi cu o fată şi s-o împroşti cu apă sau cu alcool pe faţă şi ea pe tine. Dar, la drept vorbind, nu-mi place ideea. Dacă stai şi te gîndeşti bine, e o porcărie. Cred că, dacă nu-ţi place o fată cu adevărat, nu trebuie să te aiureşti cu ea, iar dacă într-adevăr îţi place, înseamnă că-ţi place şi faţa ei, şi atunci nu se poate să faci porcării d-astea şi s-o împroşti cu apă. Păcat că o porcărie d-asta poate fi uneori amuzantă. Iar cînd încerci să nu fii prea păcătos sau să nu strici un lucru într-adevăr frumos, vezi că fetele te privesc cam curios. Am cunoscut acu’ vreo doi ani o fată care era şi mai stricată decît mine! Mamă, ce stricată era! Totuşi, un timp ne-am distrat destul de bine, aşa, într-un fel cam păcătos! Amorul ăsta fizic e un lucru tare complicat, nu ştiu niciodată ce naiba se întîmplă cu mine. Îmi tot impun reguli de conduită şi le calc imediat. Anul trecut mi-am impus să renunţ să mă mai aiuresc cu fete de care, de fapt, dacă stau şi mă gîndesc bine, mi-e silă. Şi totuşi, nu m-am ţinut de legămînt. L-am călcat în aceeaşi săptămînă ― de fapt, în aceeaşi seară. Am petrecut toată noaptea sărutîndu-mă cu o fată îngrozitor de artificială, una Anne-Louise Sherman. Sexualitatea e un lucru tare complicat, n-o pot înţelege. Zău că nu!

În timp ce stăteam aşa la fereastră, am început să mă gîndesc ce-ar fi să-i dau un telefon drăguţei Jane ― vreau să spun, să-i dau un telefon interurban, la B.M., unde învăţa, în loc s-o chem pe maică-sa, şi să aflu cînd se întoarce acasă. Bineînţeles că nu era frumos să telefonezi studentelor noaptea, dar aveam un plan. Voiam să spun oricui mi-ar fi răspuns că sînt unchiul ei şi că mătuşă-sa tocmai suferise un accident mortal de maşină şi trebuie să vorbesc imediat cu Jane. Totul ar fi mers ca pe roate. Singurul motiv pentru care n-am chemat-o e că n-aveam chef. Şi dacă n-ai chef, nu poţi trage bărbi cum trebuie.

După un timp, m-am aşezat într-un fotoliu şi am fumat vreo cîteva ţigări. Trebuie să recunosc că mă simţeam ca musca-n lapte. Apoi, deodată, mi-a venit o idee. Mi-am scos portofelul şi am început să caut o adresă primită de la un tip, unul de la Princeton pe care-l cunoscusem la o petrecere în vară. În cele din urmă, am găsit-o. Prinsese o culoare ciudată de la portofelul meu, dar scrisul tot se mai desluşea. Era adresa unei fete, care ― după spusele amicului de la Princeton ―, fără să fie ceea ce se cheamă o damă, călca pe de lături din cînd în cînd. O adusese odată la o petrecere la Princeton, şi după aia aproape că-l dăduseră afară din şcoală. Era un fel de dansatoare care făcea striptease, sau ceva asemănător. În orice caz, m-am dus la telefon şi am chemat-o. O chema Faith Cavendish şi locuia pe strada 65 colţ cu Broadway, la “Stanford Arms Hotel”, care trebuie să fi fost o cloacă.

O clipă am crezut că nu-i acasă sau mai ştiu eu ce. Nu răspundea nimeni. Apoi, în cele din urmă, cineva a ridicat receptorul.

― Alo? am zis.

Mi-am îngroşat vocea cît am putut, ca să nu-şi dea seama ce vîrstă am. De altfel, vocea mea era şi aşa destul de groasă.

― Alo, mi-a răspuns o voce de femeie, nu prea prie­tenoasă.

― Domnişoara Faith Cavendish?

― Cine-ntreabă? a răspuns ea. Cine naiba mă cheamă la ora asta?

M-am cam speriat.

― Ştiu că-i tîrziu, i-am zis cu o voce de om matur. Dar sper c-o să mă iertaţi. Eram foarte dornic să dau de dum­neavoastră.

I-am spus toate astea pe un ton cît se poate de politicos. Zău că da!

― Dar cine e la telefon?

― Dumneavoastră nu mă cunoaşteţi. Sînt un prieten de-al lui Eddie Birdsell. Eddie mi-a spus că dacă vin la New York să mă întîlnesc neapărat cu dumneavoastră, să bem un pahar împreună.

― Cine? Cum zici că-l cheamă pe prietenul dumitale?

Mamă, era ca o panteră! Aproape că urla la mine!

― Edmund Birdsell. Eddie Birdsell… i-am spus.

Nu-mi mai aminteam dacă numele lui era Edmund sau Edward. Îl întîlnisem o singură dată la o petrecere neno­rocită.

― Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta, Jack! Şi dacă-ţi închipui că-mi face plăcere să mă trezească cineva din somn în mijlocul…

― Eddie Birdsell. De la Princeton, i-am spus.

Se vedea clar că repeta în gînd numele, căutînd să şi-l amintească.

― Birdsell, Birdsell… de la Princeton… de la colegiul Princeton?

― Da, i-am spus.

― Eşti de la Princeton?

― Mai mult sau mai puţin!

― A… Şi ce mai face Eddie? m-a întrebat. Să ştii că-i o oră foarte curioasă să dai cuiva telefon. Auzi la ce oră să sune!

― E bine. M-a rugat să vă transmit toate cele bune din partea lui.

― Mulţumesc. Transmite-i şi dumneata toate cele bune din partea mea. E un băiat drăguţ. Ce mai face?

Devenise, brusc, nemaipomenit de prietenoasă.

― Păi, ştiţi… Tot aia şi tot aia! i-am răspuns.

De unde naiba să ştiu eu ce face? Abia îl cunoşteam. Mici măcar nu ştiam dacă mai e la Princeton.

― N-aţi vrea să ne întîlnim să luăm un cocktail împreună?

― Dumneata ai idee cît e ceasul? mi-a replicat. Dar, în orice caz, îmi dai voie să te întreb cum te cheamă? Căpătase brusc un accent britanic. După voce pari mai degrabă tînăr.

Am rîs.

― Mulţumesc de compliment, i-am zis cît se poate de amabil. Mumele meu e Holden Caulfield.

Ar fi trebuit să-i dau un nume fals, dar nu mi-a venit nici unul în minte.

― Ascultă, domnule Cawffle, n-am obiceiul să fixez întîlniri în mijlocul nopţii. Sînt o fată care munceşte!

― Mîine-i duminică, i-am spus.

― Bine, dar oricum. Trebuie să mă odihnesc. Să fiu fru­moasă ! Ştii cum e!

― Şi eu care credeam c-o să bem măcar un cocktail împreună. Nu e chiar atît de tîrziu!

― Eşti foarte drăguţ, mi-a spus. De unde suni? Unde eşti?

― Eu? Într-o cabină telefonică!

― Aşa! a spus ea, după care a urmat o lungă pauză. As­cultă, mi-ar face mare plăcere să ne întîlnim odată, domnule Cawffle. Ai o voce foarte simpatică. Dar acum e tîrziu.

― Aş putea să vin la dumneavoastră.

― În mod normal aş fi răspuns: perfect. Vreau să spun că mi-ar fi făcut plăcere să vii să bem un pahar, dar colega mea de cameră e bolnavă. A zăcut toată seara fără să poată închide ochii. Şi abia acum a adormit. Şi, mă rog…

― Vai, îmi pare rău!

― Unde ai tras? Poate că putem să ne întîlnim mîine să luăm un cocktail împreună.

― Nu, mîine nu pot, i-am spus. Nu puteam decît azi.

Ce cretin am fost. Nu trebuia să spun asta.

― Îmi pare rău.

― Am să-i transmit lui Eddie salutări din partea dumnea­voastră.

― Da? Sper c-o să te distrezi la new York. E un oraş măreţ!

― Ştiu asta. Mulţumesc, noapte bună!

Şi am închis telefonul.

Mamă, de data asta chiar c-am ratat o ocazie. Aş fi putut măcar s-aranjez să luăm un cocktail împreună sau altceva.

Capitolul 8

ERA PREA TÎRZIU CA SĂ TELEFONEZ DUPĂ UN TAXI AŞA C-A trebuit s-o întind pe jos pînă la gară. Nu era prea departe, dar se lăsase frig al naibii şi se mergea greu prin zăpadă, iar valizele mă tot pocneau peste picioare. Mă bucuram totuşi că sînt afară la aer curat şi aşa mai departe. Singura nenoro­cire era că, din cauza frigului, începuseră să mă doară nasul şi locul acela de sub buza de sus unde mă atinsese Stradlater. Îmi strivise buza de dinţi şi mă cam durea. În schimb, la urechi mi-era cald şi bine. Şapca pe care-o cumpărasem avea clape pentru urechi, aşa că le-am dat drumul ― nu-mi mai păsa cum arătam. Oricum, tot nu mă vedea nimeni, că toţi erau în cîrpe.

Cînd am ajuns la gară, am avut noroc că n-a trebuit să aştept trenul decît vreo zece minute. În timp ce aşteptam, am luat puţină zăpadă cu mîna şi m-am spălat cu ea pe faţă. Eram încă plin de sînge.

De obicei, îmi place să merg cu trenul, mai ales noaptea, cînd înăuntru e lumină şi geamurile sînt negre de întunericul de afară, şi prin vagoane circulă cîte un tip care vinde cafele, sandvişuri şi reviste. De obicei, cumpăr un sandviş cu şuncă şi vreo patru reviste. Şi cînd călătoresc noaptea cu trenul, reuşesc uneori să citesc fără să vărs o poveste d-alea tîmpite de prin reviste. Ştiţi de care. D-alea cu o grămadă de tipi arti­ficiali cu faţa uscată, pe care-i cheamă David, şi o grămadă de tipe artificiale, pe care le cheamă Linda sau Marcia, care le aprind mereu pipa blestemaţilor ălora de David. În orice caz, noaptea, în tren, reuşesc să citesc chiar şi porcării d-acelea. De data asta însă nu puteam. N-aveam chef. Stă­team aşa, fără să fac nimic. Mi-am scos doar şapca de vînătoare şi am vîrît-o în buzunar.

Şi deodată, la Trenton s-a urcat o doamnă care s-a aşezat lîngă mine. Fiind cam tîrziu, vagonul era aproape gol, cu toate astea, în loc să se aşeze pe o banchetă goală, s-a aşezat lîngă mine, fiindcă avea un geamantan mare, şi eu stăteam pe bancheta din faţă. Şi-a trîntit geamantanul drept în mijlocul culoarului, în aşa fel încît conductorul sau oricine ar fi trecut pe acolo s-ar fi împiedicat de el. Avea nişte orhidee prinse în piept ca şi cum ar fi fost la o petrecere sau la un bal. Cred c-avea vreo patruzeci-patruzeci şi cinci de ani, dar arăta foarte bine. Îmi plac femeile. Zău că-mi plac. Nu vreau să spun că sînt un obsedat sexualul sau mai ştiu eu ce, cu toate că nu pot spune că nu mă interesează din punctul ăsta de vedere. Dar ce vreau să spun e că îmi plac aşa, pur şi simplu. Veşnic îşi lasă valizele în mijlocul drumului. Aşadar, stăteam unul lîngă altul, cînd deodată mi-a zis:

― Vă rog să mă scuzaţi, dar eticheta aia nu cumva e de la Pencey?

Se uita la geamantanele mele, aşezate sus în plasă.

― Ba da, i-am răspuns.

Avea dreptate. Rămăsese o afurisită de etichetă pe una din valize. Făcea o impresie foarte proastă, recunosc.

― A, va să zică înveţi la Pencey?

Avea o voce frumoasă. O voce care suna, sigur, bine la telefon. Ar fi trebuit să umble cu telefonul la ea.

― Da, i-am răspuns.

― Vai, ce bine. Poate că-l cunoşti şi pe fiul meu. Ernest Morrow? Învaţă tot la Pencey.

― Da, îl cunosc. E în aceeaşi clasă cu mine.

Fiul ei era cel mai mare porc din cîţi urmaseră vreodată la Pencey de cînd s-a înfiinţat şcoala asta împuţită. De cîte ori venea pe culoar de la duş, plesnea băieţii peste fund cu prosopul ud. Ăsta era tipul.

― Vai, ce bine-mi pare! mi-a spus doamna.

Nu era vulgară. Era simpatică şi drăguţă.

― Am să-i spun lui Ernest că ne-am întîlnit. Cum te chea­mă, drăguţule?

― Rudolph Schmidt, i-am răspuns.

N-aveam nici un chef să-i înşir toată biografia mea. Rudolph Schmidt era numele portarului de la Pencey.

― Îţi place la Pencey? m-a întrebat.

― Nu e rău! Nu e raiul pe pămînt, dar nu e mai rău ca la alte şcoli. Unii dintre profesori sînt destul de conştiincioşi.

― Lui Ernest îi place la nebunie.

― Ştiu, i-am spus.

Apoi am început să-i trag bărbi.

― Se adaptează foarte uşor. Zău că da. Vreau să spun că ştie să se adapteze.

― Crezi? m-a întrebat.

Părea c-o interesează grozav problema.

― Ernest? Sigur! i-am zis.

Apoi m-am uitat la ea în timp ce-şi scotea mănuşile. Mamă, ce briliante avea.

― Mi-am rupt o unghie cînd am coborît din taxi, mi-a spus.

Şi-a ridicat privirea şi mi-a zîmbit. Avea un zîmbet grozav. Zău avea. Majoritatea oamenilor nu zîmbesc sau, cînd zîmbesc, au un zîmbet antipatic.

― Taică-su şi cu mine ne cam facem griji cu Ernest uneori. Uneori avem impresia că nu e destul de comunicativ.

― Cum adică?

― Păi, el e un băiat foarte sensibil şi nu s-a împrietenit niciodată cu ceilalţi băieţi. Poate că ia lucrurile puţin prea în serios pentru vîrsta lui.

Sensibil. Să mor de rîs, nu alta. Era tot atît de sensibil ca un scaun de toaletă.

M-am uitat la ea. Nu părea proastă. Părea că-şi dă seama ce măgar e fi-su. Dar sigur nu poţi fi niciodată, vreau să spun, cînd e vorba de mame. Mamele sînt toate cam nebune. Totuşi, mie mama amicului Morrow îmi plăcea. Era foarte bine.

― Nu vreţi o ţigară? am întrebat-o

S-a uitat în jur, apoi mi-a spus:

― Am impresia că ăsta nu-i vagon de fumători, Rudolph!

Rudolph. Să mor de rîs, nu alta!

― Nu-i nimic. Fumăm pînă încep să ţipe la noi, i-am spus.

I-am oferit o ţigară, apoi i-am aprins-o.

Arăta bine cînd fuma. Trăgea bineînţeles în piept şi-aşa mai departe, dar nu cu patimă, cum fac cele mai multe femei de vîrsta ei. Avea foarte mult farmec. Şi, dacă vreţi să ştiţi, avea şi sex appeal, cu carul.

S-a uitat cam curios la mine, apoi, deodată, mi-a spus:

― Poate mă înşel, dar am impresia că-ţi curge sînge din nas, drăguţule!

Am dat din cap şi mi-am scos batista din buzunar.

― M-a lovit cineva cu un bulgăre de zăpadă ― un bulgăre îngheţat.

I-aş fi spus tot adevărul, dar era prea lung de povestit. Îmi plăcea. Începuse chiar să-mi pară rău că-i spusesem că mă cheamă Rudolph Schmidt.

― Ernie, i-am zis, e unul dintre băieţii cei mai iubiţi de la Pencey. Ştiaţi?

― Nu. nu ştiam.

Am dat din cap.

― E adevărat că ne-a trebuit destul de mult ca să ajun­gem să-l cunoaştem. E un tip curios. Are şi el ciudăţeniile lui. Ştiţi şi dumneavoastră, nu? Uite, de pildă, cînd l-am întîlnit prima dată, cînd l-am cunoscut, am avut impresia că-i snob. Aşa am crezut. Dar nu e. Are doar un caracter mai special, mai original, şi îţi trebuie timp ca să-l cunoşti.

Doamna Morrow nu mai spunea nimic, dar, mamă, s-o fi văzut. Încremenise pe banchetă. Aşa-s mamele, nu le trebuie altceva decît s-audă că băiatul lor e un tip nemaipomenit.

Abia atunci am început să-i trag bărbi cu adevărat.

― V-a povestit despre alegeri? am întrebat-o. Despre alegerile din clasa noastră?

Clătină din cap. Părea fascinată. Zău că da.

― Cîţiva dintre noi voiam ca Ernie să fie şeful clasei. Vreau să spun că asta era dorinţa unanimă. Vreau să spun că era singurul băiat care ar fi putut într-adevăr să facă o treabă, i-am spus.

Mamă, ce-o duceam.

― Dar l-au ales pe altul ― unul Harry Fencer. L-au ales numai pentru că Ernie nu ne-a lăsat să-l propunem pe el. Fiindcă-i atît de timid şi de modest. A refuzat… E groaznic de timid. Ar trebui să încercaţi să-l dezbăraţi de asta!

M-am uitat la ea.

― Nu v-a povestit nimic de toate astea?

― Nu, nu mi-a povestit nimic.

Am dat din cap.

― Aşa-i Ernie! Aşa-i el. Ăsta-i singurul lui cusur ― e prea timid şi prea modest. Zău c-ar trebui să încercaţi să-l convingeţi să mai renunţe din cînd în cînd la toate astea.

Tocmai atunci a venit conductorul să-i ceară doamnei Morrow biletul, şi am lăsat totul baltă. Totuşi, îmi părea bine că-i trăsesem cîteva bărbi. Tipii ăştia ca Morrow, care-i plesnesc pe alţii peste fund cu prosopul ud ― dorind să-i lovească cît mai tare ca să-i doară ― sînt nişte javre, nu nu­mai în copilărie, ci toată viaţa. Dar fac prinsoare că, după toate bărbile mele, doamna Morrow va fi convinsă că fi-su e un băiat modest şi timid care nu ne-a lăsat să-l propunem să fie ales şeful clasei. E posibil. Nu se ştie niciodată. Mamele sînt cam fraiere cînd e vorba de lucruri d-astea.

― Ce-aţi zice de-un cocktail? am întrebat-o.

Simţeam nevoia să beau.

― Putem merge la vagon-restaurant. Vreţi?

― Bine, dar ai voie să comanzi alcool? m-a întrebat.

N-a vrut să fie antipatică, sau să-şi dea aere de superiori­tate. Era prea drăguţă pentru asta.

― Păi, de fapt, nu; nu prea. Cu toate că de obicei îi duc, fiindcă-s înalt, i-am spus. Şi, pe urmă, am o grămadă de fire albe în cap.

Am întors capul într-o parte şi i-am arătat părul meu cărunt. Asta pur şi simplu a fascinat-o.

― Haideţi cu mine. De ce nu vreţi? i-am zis.

Mi-ar fi făcut plăcere să vină.

― Nu. Cred că e mai bine să nu viu. Dar îţi mulţumesc foarte mult, drăguţule. De altfel, cred că vagonul-restaurant e închis. E foarte tîrziu!

Avea dreptate. Uitasem cu totul cît era ceasul.

Apoi s-a uitat la mine şi m-a întrebat ceea ce mă temeam eu că o să mă întrebe de la început:

― Ernest mi-a scris că se întoarce miercuri acasă, că vacanţa de Crăciun începe abia miercuri. Sper că nu te-au chemat acasă că s-a îmbolnăvit cineva din familie.

Părea într-adevăr îngrijorată. Se vedea bine că nu mă întrebase numai aşa, ca să fie indiscretă.

― Nu, acasă-s toţi sănătoşi, i-am răspuns. Dar e vorba de mine. Trebuie să mă operez.

― Vai, îmi pare foarte rău! mi-a zis.

Şi chiar îi părea. Am regretat din prima clipă că-i spuse­sem asta, dar era prea tîrziu.

― Nu e nimica grav. Am o tumoare mică, foarte mică, la creier.

― Vai, nu! a exclamat ea îngrozită, ducîndu-şi mîna la gură.

― N-aveţi nici o grijă! E superficială. Şi e foarte mică. Se poate scoate în două minute.

Apoi m-am apucat să citesc mersul trenurilor pe care-l aveam în buzunar. Numai ca să nu mai mint. Cînd încep să mint şi am chef, pot să mint ore întregi. Serios! Ore.

După asta n-am mai discutat nimic. Ea s-a apucat să citească un Vogue pe care-l adusese cu ea, şi eu m-am uitat, un timp, pe fereastră. A coborît la Newark. Mi-a urat noroc la operaţie şi numai bine. Continua să-mi spună Rudolph. Apoi m-a invitat să vin la vară să-l văd pe Ernie la Gloucester, în Massachusetts. Mi-a spus că au o casă chiar pe plajă şi un teren de tenis, şi aşa mai departe. Dar i-am mulţumit şi i-am spus că la vară plec în America de Sud cu mama-mare. Asta întrecea toate celelalte minciuni, fiindcă mama-mare nici măcar nu iese din casă, decît poate ca să se ducă la vreun păcătos de matineu sau mai ştiu eu ce. Dar nu m-aş fi dus să-l văd pe porcu’ de Morrow nici dacă mi-ar fi dat cineva toţi banii din lume, nici dac-aş fi fost în pragul disperării.

Capitolul 7

PRIN DRAPERIA DE LA DUŞ STRĂBĂTEA PUŢINĂ LUMINĂ DIN camera noastră, aşa că l-am văzut cum stătea întins pe pat. Ştiam bine că e treaz.

― Ackley! Dormi? l-am întrebat.

― Nu.

Era cam întuneric; m-am împiedicat de un pantof şi era gata-gata să cad în cap.

Ackley se ridică de pe pernă şi se sprijini într-un cot. Avea un fel de unsoare albă pe faţă, pentru coşuri. În întuneric arăta ca un strigoi.

― Ce naiba faci? i-am zis.

― Cum adică, ce naiba fac? Am încercat să dorm, dar aţi făcut un zgomot îngrozitor! De la ce naiba v-aţi luat?

― Unde s-aprinde lumina?

Nu reuşeam să găsesc comutatorul. Bîjbîiam cu mîna pe perete.

― Ce-ai nevoie de lumină?… Vezi că-i acolo, chiar lîngă mîna ta.

În cele din urmă, am găsit întrerupătorul şi am aprins. Ackley şi-a acoperit faţa cu mîna, ca să nu-l supere lumina.

― Cristoase! zise el. Ce naiba ţi s-a întîmplat?

Se referea la urmele de sînge şi la tot restul.

― Am avut o mică discuţie cu Stradlater, i-am răspuns.

Apoi m-am aşezat pe podea. N-aveau niciodată scaune în camera asta. Nu ştiu ce naiba făceau cu ele.

― Ascultă, i-am zis, nu vrei să faci o canastă?

Era mare amator de canastă.

― Dar, pentru Dumnezeu, îţi curge sîngele şiroaie! Mai bine ţi-ai pune ceva să se oprească!

― Las’ că se opreşte de la sine. Ei, facem o canastă, sau nu?

― O canastă, aiurea! Ştii cît e ceasul?

― Nu-i tîrziu. Trebuie să fie unsprezece, unsprezece şi jumătate.

― Şi asta nu-i tîrziu! Ascultă: eu mîine trebuie să mă scol devreme să mă duc la liturghie, ce naiba. Începeţi să zbieraţi şi să vă bateţi în mijlocul… Da’, la urma urmei, din ce v-aţi luat?

― E o poveste lungă. Nu vreau să te plictisesc, Ackley. Mă gîndesc la binele tău! i-am zis.

Cu el nu vorbeam niciodată despre viaţa mea intimă. În primul rînd pentru că era şi mai tîmpit decît Stradlater. În comparaţie cu Ackley, Stradlater era un adevărat geniu.

― Ascultă, i-am spus, pot să dorm noaptea asta în patul lui Ely? Că tot nu se întoarce pînă mîine seară.

Ştiam bine că nu se întoarce, că doar se ducea acasă aproape la fiecare sfîrşit de săptămînă.

― Nu ştiu cînd se-ntoarce, spuse Ackley.

Mamă, ce mă plictisea.

― Cum adică nu ştii cînd se întoarce? Nu se întoarce niciodată înainte de duminică seara, nu?

― Dar, pentru Dumnezeu, înţelege că nu pot lăsa pe cineva să doarmă în patul lui numai fiindcă are chef.

Asta m-a amuzat. Am întins mîna, de unde stăteam, şi l-am bătut pe umăr.

― Eşti un prinţ, Ackley, puştiule, i-am zis. Ştiai?

― Nu, da’ zău c-am dreptate… nu pot lăsa pe cineva să doarmă în…

― Eşti un prinţ adevărat. Eşti un domn şi un învăţat, puştiule, i-am zis.

Şi chiar era.

― Nu cumva ai vreo ţigară? Dacă n-ai, mor în clipa asta.

― Nu, de fapt chiar că n-am. Dar ascultă, de ce naiba v-aţi bătut?

Nu i-am răspuns. M-am ridicat doar, m-am dus la fereas­tră şi m-am uitat afară. Mă simţeam deodată atît de singur, încît aproape c-aş fi vrut să mor.

― Dar totuşi, de ce naiba v-aţi bătut? m-a întrebat Ackley, poate pentru a cincizecea oară.

Tare mai era pisălog!

― Din cauza ta! i-am zis.

― Din cauza mea! Dumnezeule!

― Da. Ţi-am apărat onoarea ta păcătoasă. Stradlater a spus că ai un caracter infect. Şi ce, voiai să înghit una ca asta?

― Nu zău! Chiar aşa a zis?

I-am spus că am glumit, apoi m-am dus şi m-am întins pe patul lui Ely. Mamă, ce rău mi-era! Şi ce singur mă simţeam!

― În camera asta pute, i-am zis. Simt mirosul ciorapilor tăi de la distanţă! Nu-i dai niciodată la spălat?

― Dacă nu-ţi place, ştii ce-ai de făcut, îmi zise Ackley.

Deştept băiat, n-am ce zice.

― Ce-ar fi să stingi lumina? Ce naiba!

Totuşi, nu m-am grăbit s-o sting. Stăteam întins pe patul lui Ely şi mă gîndeam la Jane şi la tot restul. Cînd mă gîndeam la Jane şi mi-o închipuiam stînd undeva cu Stradlater, în maşina nemernicului de Ed Banky, simţeam că turbez. De cîte ori îmi aduceam aminte de asta, îmi venea să săr pe fereastră. Dumneavoastră nu-l cunoaşteţi pe Stradlater. Eu îl cunosc. Mai toţi băieţii de la Pencey se laudă tot timpul că se culcă cu fete ― ca Ackley, de exemplu ―, dar Stradlater chiar se culca. Zău că da.

― Ackley, puiule, i-am zis, spune-mi povestea vieţii tale: trebuie să fie pasionantă.

― Ce-ar fi să stingi naibii lumina? Trebuie să mă scol mîine devreme să mă duc la biserică!

M-am ridicat şi, fiindcă ţinea neapărat, am stins lumina. Apoi m-am întins din nou pe patul lui Ely.

― Ce-ai de gînd? Să dormi în patul lui Ely? mi-a zis.

Ackley ăsta era ospitalitatea în persoană.

― Poate că da. Poate că nu. Nu-ţi face probleme…

― Nu-mi fac, dar nu mi-ar plăcea să se întoarcă Ely pe neaşteptate şi să găsească pe cineva…

― Linişteşte-te, că nu dorm aici! Nu vreau să abuzez de ospitalitatea ta generoasă.

Cîteva clipe mai tîrziu, sforăia ca nebunul. Iar eu am rămas aşa, întins în întuneric, străduindu-mă să nu mă mai gîndesc la Jane şi la Stradlater în maşina păcătosului de Ed Banky. Dar era aproape imposibil. Din nenorocire, cunoş­team metodele amicului Stradlater. Şi asta mă înnebunea şi mai tare. Mi s-a întîmplat odată să avem amîndoi întîlnire cu cîte o fată şi să stăm toţi patru în maşina lui Ed Banky. Stradlater cu fata lui stăteau în spate, şi eu în faţă. Nici nu vă închipuiţi ce tehnică avea tipul. Începea să vrăjească fata cu o voce joasă, caldă, sinceră, de parcă ar fi vrut să-i arate că nu-i numai un tip bine, ci şi un băiat bun şi sincer. Mi se întorcea stomacul pe dos auzindu-l cum vorbea. Fata tot spunea mereu: “Nu…te rog… nu trebuie… Te rog”. Dar Stradlater continua s-o vrăjească cu o voce sinceră, de parc-ar fi fost Abraham Lincoln, şi în cele din urmă nu se mai auzea nimic. O linişte îngrozitoare. Era jenant! Nu cred că s-a culcat cu ea atunci ― dar, în orice caz, puţin i-a lipsit. Foarte puţin.

Şi, cum stăteam aşa, străduindu-mă să nu mă mai gîndesc, l-am auzit pe Stradlater venind de la spălător şi întorcîndu-se în camera noastră. L-am auzit cum îşi strînge lucrurile lui împuţite de toaletă şi tot restul şi cum deschide fereastra. Era mort după aer curat. Apoi, puţin mai tîrziu, a stins lumina. Nici măcar nu se uitase să vadă unde sînt.

Chiar şi afară pe stradă era trist. Nu mai trecea nici o maşină, nu se mai auzea nici un zgomot. Mă simţeam atît de singur şi de nenorocit, încît am simţit nevoia să-l trezesc pe Ackley.

― Hei, Ackley, i-am spus, aproape în şoaptă, ca să nu mă audă Stradlater prin draperia de la duş.

Dar Ackley nu m-a auzit.

― Hei, Ackley!

Nu m-a auzit nici a doua oară. Dormea buştean.

― Hei, Ackley!

De astă dată m-a auzit.

― Ce dracu vrei? mi-a spus. Dormeam, pentru Dumnezeu!

― Ascultă. Ce formalităţi trebuie să faci ca să intri la mînăstire? l-am întrebat.

Mă gîndeam aşa, într-o doară, să mă călugăresc.

― Trebuie să fii catolic, şi toate alea?

― Sigur că trebuie să fii catolic. Nenorocitule, m-ai trezit numai ca să-mi pui întrebarea asta idioată…

― Hai, culcă-te la loc. Oricum, n-am să mă călugăresc! Cu ghinionul pe care-l am, te pomeneşti că nimeresc undeva unde-s cine ştie ce călugări. Numai cretini şi lepădături… Sau pur şi simplu, numai lepădături…

Auzind asta, Ackley a sărit în sus.

― Ascultă, zise, despre mine n-ai decît să spui orice, nu-mi pasă, dar dacă te apuci să faci bancuri în legătură cu religia mea, atunci…

― Linişteşte-te, i-am răspuns, că nu-şi bate nimeni joc de religia ta blestemată.

M-am ridicat de pe patul lui Ely şi am pornit-o spre uşă. Mă săturasem de atmosfera asta cretină. Voiam să ies. Totuşi, în drum spre uşă m-am oprit şi ― aşa, de banc ― i-am strîns foarte solemn mîna. Dar şi-a tras-o repede înapoi.

― Ce te-a apucat? m-a întrebat.

― Nimic. Voiam doar să-ţi mulţumesc că te-ai purtat ca un prinţ, asta-i tot, i-am spus. I-am spus-o pe un ton foarte sincer. Eşti un tip a-ntîia, puştiule, i-am zis. Ştiai?

― Faci tu pe deşteptu’. Da’ într-o bună zi tot ţi se înfundă.

Mici măcar n-am găsit de cuviinţă să-l ascult. Am închis uşa şi am ieşit naibii pe culoar.

Dormeau cu toţii, sau erau la plimbare, sau plecaseră să-şi petreacă week-end-ul acasă, aşa că pe culoar era o linişte sinistră. În dreptul uşii lui Leahy şi a lui Hoffman am găsit o cutie goală de pastă de dinţi “Kolynos”, pe care am împins-o cu vîrful pantofului căptuşit cu blană de oaie pînă în dreptul scării. Mă gîndeam să cobor să văd ce mai face Mal Brossard. Dar, deodată, m-am răzgîndit. M-am hotărît s-o şterg naibii de la Pencey, chiar în noaptea aia. Adică să nu mai aştept pînă miercuri, să nu mai aştept deloc. Nu voiam să mai zac aici. Şi gata! Prea mă simţeam trist şi singur. Aşa c-am luat o hotărîre: m-am decis să iau o cameră la un hotel din New York ― la un hotel foarte ieftin şi aşa mai departe ― şi să mă distrez pînă miercuri, şi pe urmă, miercuri, să mă întorc acasă, odihnit şi bine dispus. După socotelile mele, părinţii n-aveau să primească decît marţi sau miercuri scri­soarea prin care bătrînul Thurmer îi anunţa că fusesem dat afară. Nu voiam s-ajung acasă înaintea scrisorii, şi înainte ca ei s-o fi digerat bine. Nu voiam să fiu acolo în clipa cînd o primeau. Mama poate deveni uneori foarte isterică. În schimb, după ce se obişnuieşte cu o idee, e chiar drăguţă. Şi, pe urmă, aveam nevoie de o mică vacanţă. Nervii mei erau în batistă. Zău că erau.

În orice caz, asta am hotărît să fac. Aşa că m-am întors în cameră, am aprins lumina şi am început să-mi strîng lucru­rile, şi aşa mai departe! O bună parte erau gata împachetate. Stradlater nici nu s-a trezit. Am aprins o ţigară, m-am îmbră­cat şi pe urmă am făcut cele două valize. Nu mi-a trebuit mai mult de două minute. Sînt foarte operativ la împachetat.

Totuşi, un lucru m-a cam întristat. Am împachetat şi patinele noi pe care mi le trimisese mama doar cu vreo două zile în urmă. Şi asta m-a întristat. Mi-o închipuiam pe mama intrînd la Spaulding[1] şi asaltîndu-l pe vînzător cu un milion de întrebări naive ― în timp ce pe mine mă dăduseră din nou afară de la şcoală. Asta mă întrista! De fapt, mama nici nu-mi cumpărase patinele de care aveam nevoie ― eu aveam nevoie de patine de viteză şi ea îmi cumpărase patine de hochei ―, dar oricum, tot m-a întristat. Aproape întotdeauna, cînd îmi dă cineva un cadou, pînă la urmă mă întristez.

După ce am isprăvit cu împachetatul, m-am apucat să-mi număr banii. Nu-mi mai amintesc exact cîţi erau, dar ştiu că eram destul de bine căptuşit. Tocmai primisem cu vreo săptămînă înainte o sumă serioasă de la mama-mare. Mama-mare e foarte generoasă. S-a cam ramolit ― e a naibii de bătrînă ―, aşa că-mi trimite bani de ziua mea de naştere, cel puţin de patru ori pe an. Dar, cu toate că eram destul de bine căptu­şit, m-am gîndit că un dolar, doi în plus nu strică, nu se ştie niciodată. Aşa c-am ieşit pe coridor şi m-am dus să-l trezesc pe Frederick Woodruff, tipul căruia îi împrumutasem maşina de scris. L-am întrebat cît îmi dă pe ea. Era destul de bogat. Mi-a spus că nu ştie cît să-mi dea. Şi că nici nu prea are chef s-o cumpere. Dar, pînă la urmă, tot a cumpărat-o. Costase vreo nouăzeci de dolari, dar el nu mi-a dat decît douăzeci. Era supărat că-l trezisem.

Cînd în sfîrşit am fost gata de plecare, cu valizele în mînă şi tot, m-am oprit în capul scării şi m-am uitat pentru ultima dată de-a lungul blestematului de coridor. Aproape că plîngeam. Nu ştiu de ce, Mi-am pus pe cap şapca roşie de vînătoare cu cozorocul la spate, aşa cum îmi plăcea mie, şi am strigat cu toată puterea, aşa, de-al naibii:

― Somn uşor, cretinilor!

Pun rămăşag că am trezit toţi măgarii de pe etaj. Apoi am ieşit naibii, cît am putut mai repede. Un tîmpit aruncase coji de alune americane pe scară şi era cît pe ce să-mi rup gîtul.

Capitolul 6

DE ANUMITE LUCRURI SE ÎNTÎMPLĂ CÎTEODATÂ SĂ-ŢI aminteşti mai greu. Nu mai ştiu cînd s-a întors Stradlater de la întîlnirea cu Jane. Vreau să spun că nu-mi amintesc exact ce făceam cînd i-am auzit paşii lui afurisiţi pe coridor. Probabil că tot mă mai uitam pe fereastră, dar zău că nu-mi aduc aminte precis. Eram îngrozitor de îngrijorat. Cînd sînt într-adevăr îngrijorat de ceva, să ştiţi că nu umblu de colo pînă colo. Cînd sînt îngrijorat, îmi vine chiar să mă duc la toaletă. Dar nu mă duc. Prea sînt îngrijorat ca să mă duc. Nu vreau să mă întrerup. Dacă l-aţi fi cunoscut pe Stradlater, aţi fi fost şi dumneavoastră îngrijoraţi. Am ieşit de cîteva ori în oraş cu el şi cu fete şi ştiu foarte bine de ce e-n stare. N-are nici un scrupul. Nici unul.

În orice caz, coridorul era tot acoperit cu linoleum, aşa că paşii lui bestemaţi se auzeau cînd se apropia de cameră. Nici măcar nu-mi mai amintesc unde stăteam cînd a intrat ― la fereastră, în fotoliul meu sau într-al lui. Zău că nu-mi amintesc.

A intrat văitîndu-se de frigul de afară. Apoi a întrebat:

― Unde naiba-i toată lumea? Parcă am fi la morgă!

Nici nu m-am sinchisit să-i răspund. Dacă era atît de cretin încît să nu-şi dea seama că-i sîmbătă seară şi că băieţii se aflau fie în oraş, fie în pat, fie acasă la părinţi pentru week-end, n-aveam de ce mă obosi să-i explic! Începu să se dezbrace. Despre Jane, nici un cuvînt. Mici măcar unul! De altfel, nici eu nu i-am spus nimic. Stăteam şi mă uitam la el. Mi-a mulţumit doar că-i împrumutasem scurta. A pus-o pe un umeraş şi a agăţat-o în dulap.

Apoi, pe cînd îşi scotea cravata, m-a întrebat dacă scrise­sem nenorocita aia de compunere. I-am răspuns că era gata şi că i-o lăsasem pe pat. S-a dus şi a început s-o citească în timp ce-şi descheia cămaşa. Stătea şi citea, în timp ce-şi mîngîia pieptul gol şi stomacul, cu expresia lui cretină. Mereu se mîngîia pe piept sau pe stomac. Tare se mai iubea.

Deodată izbucni:

― Dumnezeule, Holden. Ai scris despre o nenorocită mănuşă de baseball!

― Ei şi? i-am răspuns glacial.

― Cum adică ei şi? Ţi-am spus să scrii despre o cameră, despre o casă sau despre aşa ceva…

― Mi-ai spus să Fie o descriere. Ce importanţă are dacă-i despre o mănuşă de baseball?

― Dă-o dracului de mănuşă!

Era îngrozitor de furios, zău că era.

― Toate le faci pe dos.

Apoi, uitîndu-se la mine, mi-a zis:

― Nu-i de mirare că ţi-au dat un picior în fund. Nu faci nimic cum trebuie. Nimic. Niciodată.

― Bine, atunci dă-mi-o înapoi!

M-am apropiat de el, i-am smuls hîrtia din mînă şi am rupt-o în bucăţele.

― De ce dracu ai făcut asta? mi-a spus.

Nici nu i-am răspuns. Am aruncat doar bucăţelele de hîrtie la coş. Apoi m-am întins pe pat şi multă vreme n-am mai spus nici unul, nici altul nimic. Stradlater s-a dezbrăcat şi a rămas în chiloţi, şi eu, aşa cum eram, întins pe pat, mi-am aprins o ţigară. Nu aveam voie să fumăm în dormitor, dar noaptea, cînd toţi ceilalţi dormeau sau erau în oraş şi nu simţea nimeni mirosul, mai puteai să aprinzi cîte o ţigară. Şi în afară de asta, fumam ca să-l enervez pe Stradlater. Îşi ieşea din minţi ori de cîte ori se întîmpla să calci regulamen­tul. El nu fuma niciodată în dormitor. Numai eu.

Şi despre Jane continuă să nu scoată nici o vorbă. În cele din urmă, i-am zis:

― Te-ai întors îngrozitor de tîrziu, dacă spui că s-a învoit doar pîn’ la nouă şi jumătate. Nu cumva ai făcut-o să întîrzie?

Stătea pe marginea patului şi-şi tăia nenorocitele de unghii de la picioare.

― Cîteva minute, mi-a răspuns Stradlater. Dar cine naiba se mai învoieşte sîmbătă seara doar pînă la nouă jumătate!

Doamne, ce-l mai uram!

― Aţi fost la New York? l-am întrebat.

― Ce, ai înnebunit? Cum naiba era să mergem la New York cînd s-a învoit doar pîn’ la nouă şi jumătate!

― Păcat!

― Ascultă, spuse el, ridicîndu-şi privirea, dacă ai de gînd să fumezi, ce-ar fi să te duci jos la spălător? Tu te cari din şcoală, dar eu trebuie să zac aici pînă oi absolvi!

M-am făcut că n-aud. Zău că da. Am continuat să fumez ca turbat. Un singur lucru am făcut totuşi, m-am întors pe o parte şi m-am uitat cum îşi tăia unghiile lui nenorocite. Ce şcoală! Veşnic trebuia să suporţi pe cîte unul care-şi tăia unghiile, sau îşi storcea coşurile, sau mai ştiu eu ce.

― I-ai transmis complimente din partea mea? l-am în­trebat.

― Îhî.

Îi transmisese pe naiba, măgaru’!

― Şi ce-a spus? Ai întrebat-o dacă tot îşi mai ţine regii în ultimul rînd?

― Nu, n-am întrebat-o! Ce dracu’ îţi închipui c-am făcut toată noaptea, crezi c-am jucat dame? Ce Dumnezeu!

Nici nu i-am răspuns. Doamne, ce-l uram!

― Dar dacă nu v-aţi dus la New York, unde aţi fost? l-am întrebat după un timp.

Cu greu reuşeam să mă stăpînesc, să nu-mi tremure vocea. Mamă, ce mă enerva! Parcă simţeam că se întîmplase ceva!

Isprăvise cu tăiatul unghiilor. Aşa în chiloţi cum se afla, se ridică de pe pat. I se făcuse de glume. S-a apropiat de patul meu, s-a aplecat peste mine şi a început să-mi care pumni în umăr, cică aşa, în joacă.

― Isprăveşte, i-am spus. Unde ai dus-o, dacă n-aţi fost la New York?

― Nicăieri. Am stat într-o maşină nenorocită.

Şi spunînd asta, mi-a mai dat un pumn, tot în joacă.

― Isprăveşte! am repetat. A cui era maşina?

― A lui Ed Banky.

Ed Banky era antrenorul de baschet de la Pencey. Amicul Stradlater era una din simpatiile lui, fiindcă juca centru în echipă, şi Ed Banky îi împrumuta maşina de cîte ori i-o cerea. De fapt, elevii n-aveau voie să împrumute maşini de la personalul şcolii, dar măgarii ăştia de sportivi sînt foarte uniţi. Prin toate şcolile pe unde am trecut, măgarii de sportivi făceau întotdeauna front comun.

Stradlater continua să-mi care pumni în umăr. Peria de dinţi pe care o ţinea într-o mînă şi-o băgase în gură.

― Ce-aţi făcut? l-am întrebat. Amor în maşina lui Ed Banky?

Vocea îmi tremura îngrozitor.

― Ce-ţi veni să spui asta! Vrei să-ţi frec ridichea?

― Asta aţi făcut?

― Secret profesional.

Ce s-a întîmplat mai departe, nu-mi amintesc prea bine. Ştiu doar că m-am sculat de pe pat de parc-aş fi vrut să mă duc la spălător sau mai ştiu eu unde şi am dat să-l pocnesc cu toată puterea peste peria de dinţi, ca să i-o împing pe gît, să-i sfîrtec beregata. Numai că n-am nimerit. Am reuşit doar să-l ating într-o parte a capului. Probabil că l-a durut puţin, dar nu cît aş fi vrut eu. L-ar fi durut mult mai tare dacă nu l-aş fi lovit cu dreapta, căci pumnul drept nu pot să-l strîng prea bine, din cauza rănii de care v-am povestit.

În orice caz, după o clipă, m-am trezit pe blestemata aia de podea, cu Stradlater, roşu de furie, aşezat pe pieptul meu. Adică mă apăsa pe piept cu genunchii lui blestemaţi şi cîntărea aproape o tonă. Ca să nu-l mai lovesc, mă ţinea de mîini. Aş fi fost în stare să-l ucid.

― Ce naiba te-a apucat? mă tot întreba, şi faţa lui de cretin se făcea din ce în ce mai roşie.

― Ia-ţi genunchii împuţiţi de pe pieptul meu, i-am zis.

Aproape că urlam. Zău că da.

― Dă-te jos de pe mine, stîrpitură nenorocită.

Dar n-a vrut. Mă ţinea strîns de mîini, şi eu continuam să-l înjur, şi asta a mers aşa vreo zece ore la rînd. Nici nu mai ştiu bine tot ce i-am spus. I-am spus că-şi închipuie că se poate culca cu orice fată vrea. I-am spus că nici măcar nu-i păsa dacă fata îşi păstrează toţi regii în ultimul rînd, şi că nu-i păsa pentru că era un idiot şi un cretin. Se înfuria groaznic cînd îl făcea cineva cretin. De altfel, toţi cretinii se înfurie cînd le spui că sînt cretini.

― Taci naibii din gură, Holden, îmi spunea, în timp ce faţa lui mare şi tîmpită se roşea din ce în ce mai tare. Taci!

― Nici măcar nu ştii dacă o cheamă Jane sau Jean, creti­nule, păcătosule!

― Ascultă, Holden. Taci. Asta-i ultima dată că te previn.

Reuşisem să-l scot din sărite.

― Dacă nu taci, te trăsnesc de nu te vezi.

― Ia-ţi genunchii împuţiţi de cretin de pe pieptul meu.

― Dacă te las să te ridici, taci?

Nici nu i-am răspuns.

Atunci m-a întrebat din nou:

― Holden, dacă te las să te ridici, taci?

― Da.

S-a ridicat, şi eu m-am sculat în picioare. Din cauza genunchilor lui împuţiţi mă durea tot pieptul.

― Eşti un porc şi un cretin împuţit, i-am zis.

Asta îl înfurie de-a binelea. M-a ameninţat cu degetul lui mare şi prost.

― Holden, te previn. Pentru ultima dată. Dacă nu-ţi ţii cloanţa, te…

― De ce s-o ţiu? i-am spus, răcnind. Asta-i nenorocirea cu voi, cretinii, niciodată nu vreţi să discutaţi nimic. După asta se recunoaşte un cretin. Nu vrea să discute niciodată nimic intelig…

M-a pocnit cu toată puterea, şi-n clipa următoare m-am trezit din nou pe podea. Nu mi-aduc aminte dacă m-a făcut sau nu knock-out, dar nu cred. E foarte greu să faci un tip knock-out. E uşor numai în păcătoasele alea de filme. Sîngele îmi curgea din nas şiroaie. Cînd am ridicat privirea, Stradlater stătea aplecat asupra mea. Ţinea sub braţ afurisita aia de trusă de toaletă.

― De ce dracu’ n-ai tăcut cînd ţi-am spus?

Părea cam speriat. Pesemne că-i era frică să nu-mi fi spart capul sau mai ştiu eu ce cînd căzusem. Păcat că nu mi-l spărsese!

― E vina ta, ce naiba, mi-a zis.

Mamă, ce speriat părea!

Nici măcar nu m-am ridicat de jos. Zăceam acolo pe po­dea înjurîndu-l, făcîndu-l cretin şi măgar. Eram atît de furios, încît urlam.

― Ascultă, du-te şi te spală pe faţă, mi-a spus Stradlater. M-auzi?

I-am răspuns să se ducă el să-şi spele faţa de cretin, ceea ce era o copilărie, dar eram îngrozitor de furios. I-am spus că în drum spre spălător să se oprească să facă amor cu doamna Schmidt. Doamna Schmidt era nevasta portarului. Avea vreo şaizeci şi cinci de ani.

Am rămas acolo jos pe podea pînă cînd l-am auzit ieşind şi închizînd uşa în urma lui, apoi i-am auzit paşii pe coridor, în timp ce se îndrepta spre spălător.

Abia atunci m-am ridicat. Nu reuşeam să-mi găsesc şapca aia blestemată. În cele din urmă, am găsit-o. Era sub pat. Mi-am pus-o pe cap, am întors-o cu cozorocul la spate ― aşa cum îmi plăcea mie ―, apoi m-am dus să-mi privesc mutra mea tîmpitâ în oglindă. În viaţa mea n-am văzut aşa masacru. Gura şi bărbia mi-erau pline de sînge, şi mă mîn-jisem chiar şi pe pijama şi pe halat. Pe de o parte, mă cam speria, dar pe de alta, mă fascina. Tot sîngele ăsta mă făcea să par puternic. Nu mă bătusem decît de vreo două ori pînă atunci, şi în amîndouă rîndurile mîncasem bătaie. Nu sînt cine ştie ce puternic. Şi, dacă vreţi să ştiţi, de fapt sînt un pacifist.

Aveam o bănuială că Ackley auzise tot tărăboiul şi era treaz. Aşa că am trecut pe la duş şi am intrat la el să văd ce naiba face. Mi se întîmpla foarte rar să mă duc în camera lui. La el în odaie era întotdeauna un miros urît, din pricină că era atît de murdar.